Ana si comoara ascunsa

7682cab9c9f0585a4988870751dcd78a

 

A fost odata ca niciodata o fetita pe nume Ana. Ana avea 6 ani si era singura la parinti.
Se plictisea si mereu ii intreba pe parintii ei de nu are si ea o surioara. Se juca singura cat era ziua de lunga, papusile, plusurile si cartile erau cei mai buni prieteni ai ei.

Intr-o zi, o zi de vara ca toate celelalte, se juca in curtea casei la nisip. In timp ce construia si lua cu lopatica nisipul, Ana descoperi ceva. Era ceva care sclipea…Un glob. Ei, dar ce scria inauntru?
“Pune-ti o dorinta pana maine si se va implini.”

Ana era tare uimita. Auzise ea de zane si spiridusi, dar nu intalnise nicicand una. Intra in casa imbujorata de emotie si dadu buzna in camera ei. Mama o urma ingrijorata:

-Ana, ce-i cu tine? S-a intamplat ceva?
-Nu, mama, doar am o idee si vreau sa ma gandesc la ea.
-Hmmm….vrei sa te ajut cu ceva? intreba grijulie mama.
-Nu…cred ca nu….va trebui sa ma descurc singura. Te iubesc, mama. Paaaa.

Mama iesi. Iar Ana se arunca pe pat imbracata si incaltata. Era prea emotionata sa se schimbe si sa se descalte.
Mii de ganduri ii zburau prin cap: ” Ce sa cer?” “Ce imi doresc cel mai tare?” “Bicicleta noua?” “Barbie sirena?”,”O trusa de pensule?” “Un joc nou?” Brusc….se intrista…”Dar cu cine sa ma joc? Sunt singurica toata ziua…”

Dintr-o data se lumina. Stiu ce dorinta voia sa i se implineasca. Una singura. Sa aiba o surioara cu care sa se joace. Scrise pe un biletel dorinta sa. Si fugi afara la groapa de nisip. Puse biletelul alaturi de globul de sticla. Si astepta. Nimic. Mai statu un pic. Nu se intampla nimic. Nimeni nu venea. Nicio zana. Nimeni.

Pleca ingandurata in casa. Seara isi spuse rugaciunea si adormi. A doua zi dis de dimineata fugi iar afara si cauta infrigurata globul de cristal. Nu mai era acolo. Nici biletul ei. In schimb, gasi acolo un saculet. Il deschise si citi:” Daca vrei sa ti se indeplineasca dorinta, trebuie sa treci prin trei probe. Urmeaza indiciile. Urmatorul il vei gasi in camera ta in dulapul cu hainute.”

Ana se indrepta cu pasi grabiti spre casa, intrebandu-se ce trebuia sa faca pentru a i se indeplini dorinta. Ajunsa in camera ei, deschise dulapul si gasi agatat de umeras urmatorul bilet: ” Ia rochita ta alba si pantofii de lac si du-te la vecina ta, Ioana, si ofera-i-le cadou. Merge la o nunta si nu are bani de hainute noi.”

Ana ramase cu biletul in maini descumpanita. Iubea rochita alba. Si pantofii de lac. Cum sa le dea altcuiva?
Nu intelegea probele astea ciudate si hotari sa abandoneze jocul. Se gandi ca are totusi prietenii si vecinii si camera asta era doar a ei, si toate jucariile… si e bine asa…Chiar…daca ar mai veni o surioara unde ar dormi? In camera ei nicidecum. Uita de gandurile astea si se lua cu joaca.

Manca, dormi si a doua zi in curte, la joaca se gandi sa mearga iar in locul misterios sa vada daca mai gaseste ceva. Gasi o inima mare rosie de carton. Nu a inteles ce e cu ea si a fugit in casa. I-a aratat mamei inima si i-a povestit de intamplarea din ultimele zile.

Mama a zambit cald si a luat-o pe Ana in brate. I-a pus inima de carton pe inimioara ei care batea si i-a spus:
-Ana, eu cred ca zana ta buna a vrut sa iti spuna si sa iti arate cat de mare e dragostea de sora. Tu nu ai de unde sa stii asta, pentru ca nu ai avut o sora sau un frate, dar atunci cand o sa ai, daca se va intampla asta, o sa vezi ca inima ta e maaaare si acolo e inca multa dragoste de daruit. O sa mai vezi ca totul se imparte la doi, de la dragoste, la hainute, la jucarii, dulciuri…Dar merita, pentru ca dragostea de frati e neasemuita.

-Chiar? Ana privea ingandurata inima rosie de carton. Pot sa o pastrez, mami?
-Sigur, Ana, pastreaz-o si gandeste-te la ceea ce am discutat. Poate zana va tine cont de dorinta ta, spuse mama zambind.

Ana pleca in camera ei si puse inima de carton pe birou. Lua un creion si trasa o linie, impartind inima in doua: una a ei, una a surioarei ei.

Copyright Gabriela Marginean 2014


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru copii

Frumusetea vine din tine

frumusetea interioara

Un om bun este un om frumos. Un om generos este un om frumos. Un om intelept este un om frumos. Un om amuzant este un om frumos. Un om impacat cu el insusi este un om frumos. Un om fericit este un om frumos.

Frumusetea se arata atunci cand lasam mastile una cate una si ne dezvaluim lumii asa cum suntem, vulnerabili, slabi poate, imperfecti. Oameni.

Cand ne acceptam limitele, cand in loc sa lovim, intoarcem si celalalt obraz, cand intindem o mana de ajutor, cand suntem buni, generosi, intelegatori. Atunci, suntem infinit mai frumosi.

Frumusetea vine din tine!


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru cei mari

Suntem mai frumosi in ochii copiilor nostri

20140524_112047

Ne place sau nu suntem modelul copiilor nostri. Fetitele vor purta mereu rochii si tocuri ca mamicile lor, vor adora fardurile si gentile, iar baietii vor dori sa devina barbati adevarati ca taticii lor.

Copiii sunt cel mai bun barometru al reusitei noastre in educatie si oglinda parintilor. Modul in care vorbesc, se comporta, se raporteaza la lume, la viata are legatura cu “cei 7 ani de acasa”.

Ai facut treaba buna ca parinte:
-daca ti se spune la scoala sau la gradinita ca ai un copil bine crescut
-daca isi face cu usurinta prieteni
-daca nu jigneste si e atent la nevoile celorlalti
-daca are incredere in fortele proprii
-daca se joaca mult, rade si e fericit…

Copiii au sufletul mare si mintea nepervertita. Sunt generosi si toleranti. Uita si iarta micile noastre greseli. Pentru ca ne iubesc neconditionat. Dintre toate lucrurile de pe lumea asta, de unul singur au cea mai mare nevoie: NOI. PARINTII.

“Mami, esti ca o zana”, ” Tati, esti cel mai frumos barbat” “Mama mea este cea mai frumoasa” sau “Tatal meu este cel mai puternic”. Asa ne spun si ne vad ei. Buni. Frumosi. Puternici.
Suntem, clar, mai frumosi in ochii copiilor nostri. Sa nu-i dezamagim niciodata!


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru cei mari

Vorbeste…doar daca vorbele tale sunt mai frumoase decat tacerea

http://www.pinterest.com/pin/35536284533145711/

Nu ti s-a intamplat sa fii alaturi de cineva si sa nu scoti niciun cuvant…si totusi sa va spuneti atatea?

Cuvintele curg si se revarsa in valuri in mintea fiecaruia, dar nu se rostesc…sa nu sparga tacearea. Un fel de conventie intre suflete asemanatoare, tacerea complice de dincolo de cuvinte. Lasa libertate interlocutorilor sa isi imagineze, sa completeze, sa nasca dialoguri, scenarii, povesti…

Odata rostite cuvintele, nu le mai poti retrage inapoi. Chiar si scuzele, nu le nu anuleaza, poate doar le atenueaza.

Sau cuvinte nerostite care dor… Cand dorim din tot sufletul ca cel de langa noi sa ne spuna ceea ce vrem sa auzim. Te iubesc. Imi lipsesti. Mi-e dor de tine. Le astepti cu infrigurare si refuza sa apara…Si in locul lor apar altele. Care te ranesc.

Spune-i cum vrei, empatie, inteligenta emotionala, dar gandeste-te bine inainte de a vorbi…Poate, uneori, e mai bine sa tacem pur si simplu.

http://www.pinterest.com/pin/28569778860554771/


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru cei mari

Stii ca este EL daca…

Indiferent ca esti cu el de 1 luna, 1 an sau 10 ani impreuna, stii si simti ca …HE’s THE ONE daca:
4f34d949a8fb29e298b453415560b269

-din cand in cand simti fluturi in stomac
-te suna sa te intrebe daca ai ajuns cu bine
-se ingrijoreaza cand nu te simti bine
-te face mereu sa razi
-crede si te sustine in visele tale
-adora sa iti faca surprize
-iti place prietenii
-e dragut cu familia ta
-nu uita sa te sarute cand vine sau pleaca
-iti face complimente
-te distreaza
-iti respecta obiceiurile, tabieturile
-nu uita sa fie romantic, tandru
-aduce flori sau ciocolata
-iubeste copiii si isi doreste copii cu tine
-povesteste si isi imagineaza cum veti imbatrani impreuna

Completati-le voi…Si traiti-le. Cu EL. Eu asta va doresc.


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru cei mari

Ana-Sofia, minunea grabita de a miezul noptii

Inceputul? O zi anume, in care nu credeam ca zilele nefertile pot fi atat de….fertile. Fara sa fie de data asta ceva planificat… Ne doream doi copii, dar voiam sa mai treaca un timp, sa mai creasca Sara putin, sa mai lucrez eu putin, prea iesisem din ritm, eu, care altadata eram o impatimita a carierei… Venirea Sarei pe lume imi schimbase insa optica, viziunea, prioritatile… Nimic nu mai parea asa de important ca zambetul si imbratisarea copilului meu.

Si, nu imi explic cum, dar am stiut inainte de a-mi intarzia menstruatia ca sunt insarcinata. Simteam ca se petrece ceva in corpul meu, dar tot am ramas fara cuvinte in fata testului cu doua liniute! Ma uitam la el si mii de ganduri imi treceau prin cap, e oare momentul potrivit? Cum o sa ma descurc singura cu doi copii fara ajutor? Sunt pregatita sa o iau de la capat cu bebeluseala? N-am sa mint ca m-a invadat un val de fericire, simteam teama in acele momente si nesiguranta… Imi amintesc si acum ce reactie am avut cand a venit C acasa. A intrat pe usa si m-am dus glont la el cu testul in mana. N-am putut sa-i spun nimic, doar i l-am intins. Va imaginati reactia lui. Stiu ca incerca sa zambeasca, dar nu-i reusea, incerca sa ma incurajeze dar nu-si gasea cuvintele…Si apoi am vorbit si am ras si am zis ca daca Dumnezeu asa a vrut, inseamna ca ACESTA e momentul si ACESTA e copilasul care va implini familia noastra.

Primul ecograf ne-a confirmat samburelul si dragostea a inceput sa puna stapanire pe mine… Punctul acela mic de pe monitor avea sa fie cea de-a doua fetita a mea. Eu asa imi doream. Asa ma imaginam, mamica de doua fetite. Si asa mi-a daruit Dumnezeu! In ziua triplului test am avut prima predictie. Fetita! Inima dansa ca o nebuna de emotie.
Din clipa in care puiul a capatat un sex, i-am dat si un nume si parca a primit si o identitate. A devenit prezenta Emma Sofia in familia noastra, Sara a inceput sa isi constientizeze surioara, eu o iubeam tot mai mult… Sara era tare dulce cum vorbea ea cu burtica si cum o mangaia si pupa. Totul se raporta la Emma, asa am vrut sa o numim initial, apoi s-a schimbat optiunea, povesteam mereu cum se vor juca ele doua, cum se vor plimba, cum vor dormi, papa impreuna. Nici urma de gelozie la fetita mea cea MARE.

Si rand pe rand, se scurgeau saptamanile, pana in luna a 5-a cu greturi mari, abia faceam fata, sa o ingrijesc si pe Sara si pe mine. Visam la ziua in care raul va disparea. A venit si trimestrul 2 si miscarile bebelinei. Divin. Asa misunatoare a fost fetita mea. Mereu ziceam ca va fi dansatoare. Ma intrebam cand Dumnezeu doarme ca vesnic se misca.
DSCF7955
Si a venit trimestrul 3 si au inceput arsurile si devenea din ce in ce mai greu, dar se si apropia clipa… Cu kilogramele am stat bine, 12 in plus pe toata sarcina, cand am iesit din maternitate mai aveam in plus 4. Norocoasa. In saptamana 37 ma gandeam ca Sara era deja nascuta la varsta asta… Sofia statea cuminte in burtica. La 37 de saptamni si 6 zile aveam sa merg la ultimul eco. I-am spus doctorului ca suspectez ceva pierdere de lichid amniotic, dar nu stiam sigur daca asta e, ca era cantitate foarte mica. Totusi, pentru siguranta, m-a chemat in clinica sa verificam.

A doua zi, dis de dimineata m-am prezentat. Mama era deja la noi, o chemasem in perspectiva venirii bebelusei.
Se face eco, da, lichidul era diminuat, doctorita hotaraste internarea si daca nu se declanseza travaliul, inducem nastarea, nu e ok sa stea bebe fara lichid.
Stiam ca trebuie sa vina si clipa aceasta, dar parca tot nu eram pregatita. In masina, am inceput sa plang. Mi se rupea sufletul pt Sara, cum va suferi ea mititica fara mami. Intre noi doua este o legatura asa de puternica. Si atatea ganduri si temeri… Speram sa fie totul bine, intram a doua zi in saptamna 38, dar totusi ce bine ar fi fost travaliu natural, nu indus. Cum voia Dumnezeu, insa, daca bebe e sanatos, nu mai conteaza.
Luam bagajul, ii dam Sarei o parte din cadoul de la surioara ei, mama ma pupa cu emotie, eu nu simt ca trebuie sa nasc, simt doar teama si ingrijorare pt Sara. C ma incurajeaza, luam bagajul, luam kitul, luam epidurala si fuga la clinica. Acolo ma interneaza. Iarasi povesti sinistre, analize, teste, 3 arata ca e pierdere de lichid, unul nu. Tragem la sorti?

Eu vorbesc cu bebelusa sa vina frumos pe lume asa cum stie ea, natural si usor! Si ma asculta. Seara, pe la 20.00 curge tot mai mult lichid, mi-e clar ca e lichidul amniotic, apar primele contractii pe la 20.30. Ma vede doctorul de garda, decreteaza ca membranele sunt fisurate si sunt trimisa in sala de travaliu. Brrrrrr! Mi se face groaza, ultima oara cand am fost acolo, m-am chinuit vreo 12 ore…Iarasi teama ca nu va fi doctorul meu, va veni noaptea? Imi fac curaj si o sun, imi spune ca daca pot vorbi cu ea la telefon astea nu sunt contractii adevarate sj ca o vor suna cei de la clinica cand e nevoie. Buuun! Ajungem sus in sala de travaliu si pe la 21.30 incep contractiile adevarate, moasa ma vede, dilatare minima….Langa mine, vine alta mamica, tot la al doilea bebe, zice ca nu prea are contractii dureroase, dar la control…dilatare 5-6, off! De ce nu am si eu norocul asta? LA ora 22.00, dilatare 2. Si apoi contractii urate si dese. Tot la 3 minute. Se scurg asa vreo 2 ore. Nu pot sta in pat, nu pot sta in fund, incerc sa umblu si ma chircesc de durere. Gata, asta e! Cer epidurala, poate da Domnul si am ajuns la 4! Ma duc la moasa si ii spun ca eu nu mai pot si ca vreau epidurala. Ma duce in sala de nasteri, ma controleaza si imi spune senin: NU mai facem nicio epidurala, ca esti dilatata 7 cm. Ceeee???? Cat??? Pai C nici nu e aici. Nici doctorita. Doare! Doare rau! Imi pare rau ca am ratat epidurala, e totul asa rapid si intens. Dar ma bucur ca scap. Mai repede decat as fi visat. O suna pe doctorita, il sun pe C, totul devine neclar, contractie dupa contractie, dureri mari-mari, se apropie momentul expulziei, simt presiunea bebitei tot mai mare. Cand a intrat doctorita eram pregatita sa urc pe masa sa imping, nu mai puteam astepta. Dilatatia era maxima. Si s-a cam rupt filmul… Expulzia a fost dureroasa. Nu impingeam cand trebuie, ma tot zvarcoleam de durere, impingeam mai eficient cand nu erau contractiile, dar de asta ne-am prins prea tarziu, in fine dupa clipe grele iese capsorul, ma mobilizez, vin si umerii, gata…..

A sosit bebelusa! Ii aud plansul, mai puternic decat al Sarei! Si o vad! E asa de frumoasa! Si dolofanica! 3,600 kg, 55 cm, manechina mamii! Si nota 10, normal! Are par mult si negru. O pune la mami pe burtica, si totul se opreste pentru o clipa. Vocea doctorului, zumzetul, plansul ei, durerea…timpul! Suntem numai noi doua. Eu… si minunea mea de la miezul noptii! CE frumoasa data de nastere: 21.01.2010, ora 1.20. Fix 38 de saptamani!

Ma coase, nu stiu ce mai fac pe acolo, ca nu mai doare nimic, sunt cu ochii doar la puiul meu! E asa perfecta! Vreau sa o vada si C. E stresat si emotionat, saracul. A stat doar pe hol. Se duc si i-o arata, as fi vrut sa-i vad reactia, dar stiu si simt ca e fericit. Imi trimite sms-uri multe cu te iubesc… si sufletul meu e plin, plin de iubire. Ma gandesc cu recunostinta, ca am scapat totusi asa de usor si repede, ca bebita e perfecta si sanatoasa. Nu pot dormi in noaptea asta, desi stiu ca ar fi fost tare valoros somnul asta. Am in cap imaginea ei si vreau sa o vad si sa o tin din nou in brate. Trimit sms-uri, mananc si sunt fericita. C pleaca intr-un final si eu raman singura cu fercirea mea infinita de proaspata mamica!
DSC_0006

Zambesc gandindu-ma ce naiva am fost cand m-am intrebat cum mai pot iubi pe cineva ca pe Sara… Cand totul e dragoste in mine. Pt C, pt Sara, pt minunea mea nascuta acum… Adorm intr-un final cu imaginea ei in minte, minunea mea grabita de la miezul noptii, ANA-SOFIA, asa am simtit amandoi ca trebuie sa o cheme si ma rog lui Dumnezeu sa o aiba mereu in grija !
DSC_0017


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru cei mari

Sara, primavara din sufletul meu

20140818_193930

Mi-am propus sa nu uit niciun detaliu din cele mai importante zile ale vietii mele, acelea in care au venit pe lume fetitele mele: Sara si Sofia. Le-am scris pe rand povestile nasterii si amandoua au fost publicate in revista Mami. Ramele cu povestea fiecareia zac la loc de frunte in cutia lor cu amintiri: albumul bebelusului, hainutele de botez, prima rochita, primul desen, prima felicitare pentru mama…
Le impartasesc cu drag aici, cu voi:

Iubesc primavara. Ador florile si ma imbat cu mireasma lor. Cand a aparut Sara in viata noastra, am simtit ceva…ceva ce aducea a primvara. Nu am stiut cum sa numesc acel ceva si i-am spus simplu, dar adevarat, PRIMAVARA DIN SUFLETUL MEU!

Dar sa incepem cu inceputul.
Cu dorinta noastra de a deveni parinti. N-a fost sa fie din prima, am pierdut o sarcina la 10 saptamani si credeam ca lumea se va sfarsi atunci… A fost foarte dureros. Am depasit cu greu momentul si cel mai tare ma dureau incurajarile celor dragi care spuneau ca va veni altul. Ca si cum poti inlocui un copilas cu altul???

Dar dupa jumatate de an si doar la a doua incercare, a venit din nou un test cu doua liniute, dupa Anul Nou, de data asta am fost mai rezervati, nu am mai trambitat peste tot, abia cand totul a fost sigur! Mi-a fost rau, tare rau, pana a miscat minunea mica. Apoi a urmat o perioada minunata. Ma simteam bine, frumoasa, ma bucuram de fiecare moment, zi, saptamana, pozam burtica si ma mandream cu ea. Nu mi-era frica de nastere, visam doar la fetita mea… Am fost asa bucuroasa cand mi-a zis doctorul ca e fetita! Faceam eco dupa eco si plecam de-acolo ametiti de fericire. Clipa insa se apropia cu pasi repezi.

In noaptea de 28 august nu am dormit deloc. Asta dupa ce cu trei nopti inainte abia inchisesem un ochi. Pare-se ca se pregatea ceva, doar ca eu nu stiam.
29 august, dimineata, in jur de ora 5. Elimim dopul. Incep sa ma impacientez. Sotul doarme, dar macar e acasa, nu in delegatie, doctorul e in concediu, revine maine. Se fisurasera mebranele. Stiam si eu ca odata rupte mebranele trebuie mers la spital, ca apare pericolul de infectie. Doar ca nu eram pregatita sa nasc. Aveam doar 37 de saptamani. Daca bebe e prea mic? Cu cine nasc daca doctorul meu e in concediu? El era ferm convins ca nu se va intampla nimic in lipsa lui, asa ca nu mi-a lasat vreun inlocuitor. Minunat!

Ma duc in dormitor, il sarut usor pe sot si ii soptesc ca ar trebui sa mergem la spital. Pare dezorientat si imi zice pe jumatate dormind sa ma bag in pat, sigur nu nasc eu asa devreme. Ii mai explic odata ce s-a intamplat, pare ca s-a trezit, dar tot nu-I vine sa creada. In fine, ne moblizam, luam bagajul gata facut, slava Domnului si plecam la spital.
Ajungem acolo, era cam 7 dimineata, pustiu, o asistenta de la camera de garda abia se mobilizeaza sa se uite ce medic era de garda. Sunt din ce in ce mai necajita. Ma simt a nimanui acolo. Fara doctor. Singura intr-o sala de asteptare. Vine o rezidenta, ma suie pe masa, imi confirma ca s-au fisurat membranele si ca urmeaza sa nasc, mestereste ceva si cand ma ridic de pe masa balta. A rupt de tot mebranele. Nici acum nu stiu daca trebuia. Aflu ca medicul de garda e o doctorita buna de care auzisem si pe mana careia doctorul meu isi lasase pacientele si iau legatura cu ea. Eu… plang. Nu ma simt pregatita sa nasc. Nu asa. Nu acum. Altfel imi imaginam eu. Cu doctorul langa mine. Dar se pare ca nu mai e cale de intors. Si daca Sara asa a vrut, trebuie sa am incredere ca va fi totul bine. Sotul ma incurajeaza, dar parca nici lui nu-I vine sa creada ca se va intampla.
Mi se fac formele de internare. Intru in salon, si eu iarasi plang. Nu stiu de ce, dar nu puteam sa ma stapanesc, cred ca era modul meu de a ma descarca.

Ora 8. Stau cu sotul. Ma linisteste. Vine doctorita. Facem monitorizarea. Bebe e bine.
Ora 9.Primele contractii. Credeam eu, dureroase. Nu stiam inca ce inseamna cu adevarat durerea. Contractii neregulate. Dureri ca la menstruatie. Uneori mai puternice.
Ora 11 Contractiile devin regulate, la 10 minute.
Ora 12.00 Contractii la 5 minute.
Yupiiiiiiiiii!!! Ma bucur eu. Ce norocoasa sunt, o sa scap repede. Si nici nu a fost asa rau!
Facem monitorizarea, doctorita zice ca nu nasc curand, nu sint contractii eficiente.
Contractii la 8 minute. Apoi la 15 minute. Aiurea.
Nu vreau epidurala. Mi-e frica de ea. Am citit atatea, si riscurile pe care le presupune ma inspaimanta. Nu cred ca nu pot face fata durerii. Astea erau gandurile mele atunci. Se vede ca nu erau contractiile adevarate. Desi, dureroase erau.
Pe la 14 ma urca pe masa sa vedem dilatarea. Groaznic de dureros. 2 cm. Imi vine sa urlu. 2 afurisiti de cm dupa 5 ore de dureri???? Doctorita zice ca mai dureaza pana la noapte.
Si asa a fost.
Pe la ora 16, dilatare 3.
La 17 dilatare 4, sint dusa in sala de travaliu, pana atunci am stat in salon si a putut sta si sotul cu mine. Chiar mi-a fost de ajutor.
Ei, si de aici incepe cosmarul. De la ora 17 pana la 23.15 pana cand am nascut am tinut-o tot in niste dureri crunte. Cam ora si cm de dilatare. Nimic nu ajuta, nici mingea, nici plimbatul. Cand venea contractia ma paraliza. Ma straduiam sa respir si pana la un moment dat chiar mi-a reusit. De pe la dilatare 7-8 am cam cedat, nu mai puteam de durere, contractiile erau dese, nu mai reuseam sa respir cum trebuie, vomam. Controlul de dilatare era horror. Regretam ca nu facusem epidurala, sigur m-ar fi scutit de multe dureri. Dar acum era prea tarziu.
In fine, dilatare 9, contractii la un minut, senzatia de impingere, ma urca pe masa, dureri groaznice, imi zic sa imping in timpul contractiei. Ma invata cum sa inspir si cum sa dau drumul la aer. Moasa super, o tipa care a terminat psihologia, m-a incurajat tare mult, am avut mare noroc cu ea, doctorita superok. Nu mai imi pasa ca nu era doctorul meu. Voiam sa ma concentrez sa imping cum trebuie sa iasa bebe. Doar ca eram epuizata, si sa imping in timpul contractiei era foarte dureros. Cam jumate de ora a durat pana m-am mobilizat, am impins de vreo 5 ori, mi-a zis ca se vede capul si daca nu imping acum nu e bine, atat mi-a trebuit, m-am mobilizat si cu toata durerea am mai impins o data tare si am simtit cum zvacneste corpul ei, asa senzatie de usurare….

Nu-mi venea sa cred. Reusisem. Ma uitam cu ochi mari la mogaldeata aceea, pe care o curatau si aspirau si i-am auzit primul tipat. Nu o sa il uit niciodata. Asa clar mi-e intiparit si acum in minte. Se nascuse. Ea, minunea mea. Plangea in continuare. Si atunci mi-au pus-o pe burta. Ca prin minune, a inchis ochisorii si s-a linistit brusc. Pe burta lui mami. Ma uitam la ea. Atat de frumoasa. Grasuta mi se parea. Aveam sa aflu cateva minute mai tarziu ca Sara avea 53 de cm si 3, 300 kg. Foarte bine pt cele 37 de saptamani ale mele. Si prima nota de 10 din viata ei. Au luat-o de la mine si au inceput sa scoata placenta. Nedureros. Apoi cusatura pt epiziotomie. Asta a durut. Parca simteam acul acela pe viu, cu toata anestezia lor. Dar cu un ochi o priveam pe ea si nu mai conta nimic. Era asa frumoasa. Au dus-o afara sa o arate taticului. Era, bietul, in ultimul hal de agitatie. Mi-a zis ca i-au dat lacrimile instant cand i-au pus-o in brate. Avea parul inchis la culoare, si niste buze mici rosii, parca era Alba ca Zapada. Au terminat si cu mine si m-au mutat in salon. A venit el, sotul, 2 ore nu aveam voie sa adorm , trebuia masat uterul. Parca imi revenise toata forta, Voiam sa o mai vad. Mi-era tare dor de ea. Am mancat, m-am uitat la pozele si la filmarea ei, au trecut cele 2 ore si am dormit busteam pt prima data dupa multe zile. Adormisem cu gandul fericit ca avem o fetita sanatoasa si frumoasa. Ne-am hotarat sa o numim si Ioana, daca tot s-a hotarat sa vina pe lume mai devreme, de sarbatoarea Taierea Capului Sf. Ioan Botezatorul.

DSCF3683
Cam asta a fost povestea ei. A primului nostru copilas. Pentru noi… cea mai speciala. Eu una, nu mai sint le fel din acea zi in care au pus-o pe burta mea. M-am indragostit iremediabil de minunea mea, Sara!

Balea Lac


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru cei mari

As vrea sa le spun parintilor mei

f927d30c49872e3ffb740265f93e9ca1

As vrea sa le spun parintilor mei atatea lucruri atunci cand sunt cu ei, si parca de fiecare data, nu-mi gasesc cuvintele sau zboara timpul prea repede…Sau avem alte 1000 de lucruri de facut.

As vrea sa le spun parintilor mei ca le multumesc pentru tot ce au facut pentru mine, ca mi-au daruit o copilarie de vis, ca nu m-au lasat singura pe lume, si o am pe sora mea pe care o iubesc enorm, ca s-au sacrificat toata viata sa mergem noi in tabere, excursii, la facultate…As vrea sa le spun ca sunt o femeie si o mamica implinita astazi, datorita lor. Mi-au dat aripi sa zbor si m-au invatat principii sanatoase.

As vrea sa le sarut mainile muncite si sa-i trimit intr-o vacanta binemeritata. Nu au nicicand timp sau bani. Pentru ei. Toata energia pare ca a fost risipita pe noi, copiii lor.

As vrea sa nu treaca atata timp intre telefoanele si vizitele mele acasa, ca sa nu aud vocea resemnata a mamei: “Cand vii acasa, mama?”.

As vrea sa nu invat niciodata sa pun muraturi sau sa fac zacusca. Pentru ca mama le face cele mai bune.

As vrea sa nu-i impovarez cu grijile si teama mea de boala, batranete, moarte. As vrea sa nu simta ca ma doare fiecare fir alb al lor si fiecare an care se mai asterne …

As vrea sa fiu ACASA in fiecare zi si sa nu pierd nicio zi cu ei.

Sa fiu mai buna, mai toleranta, mai intelegatoare, sa ma impac si sa accept unele lucruri ca fiind….exact asa cum sunt. Tot, din prea multa dragoste, nu o fac.

Ma gandesc ca am facut prea putine poze cu ei, ca am fost in prea putine vacante cu ei, acum de cand suntem noi mari, si, cred ca ar trebui sa le spun si mai des ca II IUBESC.

 


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru cei mari

Amintiri din copilaria mea

“O ratusca pe gunoi numara din doi in doi, doi, patru, sase, opt zece, iesi afara, mai ber-be-ce!”
“An-dan-te disemana che, disemana compane, an-dan-te, doi pasi pe luna, si-o ba-taie-buna, an-dan-te, disemana com-pa-ne”

O mana de copii, o creta si o minge. O felie de unt cu gem din care muscam cu pofta. Atat ne trebuia ca sa fim fericiti. Orele zburau fara sa ne dam seama intre Ratele si Vanatorii, Tara-Tara vrem ostasi sau De-a v-ati ascunselea. Tubermane. Prastie. Elastic. Coarda. Sotron. Biciclete transmise de la unii la altii. Simboluri ale copilariei mele. Simpla, dar atat de fericita.

Uneori, gasca se spargea atunci cand se auzea semnalul ” Mihaelaaaaaaaaa!!!” Flori, fete si baieti era jocul preferat atunci cand se lasa seara si ne inghesuiam pe banca din fata blocului.

Chicotelile ne erau intrerupe de cate un copil luat pe sus sau mustruluit de vreun parinte nervos.

Asa aratau zilele din vacanta de vara petrecuta cu veciniii in fata blocului. Cartile imprumutate de la biblioteca, oracolele in care ne straduiam sa fim cat mai originali, colectiile si schimburile de timbre, erau cele mai mari bucurii ale noastre.

Aveam obrajii rosii, pielea arsa de soare si genunchii juliti. Nu aveam nici un sfert din gadget-urile copiilor de azi, dar inchegam prietenii de-o zi, de-o vara sau poate…de-o viata. Aveam imaginatie, iar, azi, zambim nostalgici si avem ce sa povestim. Pentru ca noi…avem amintiri.sotron


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru cei mari

La vie en rose

fete roz

Rochite roz, gentute roz, accesorii, papusi, camera….Roz…totul e roz in casa si in viata noastra de cand au aparut ele. Minunile cu zambete calde si ras cristalin: Sara si Sofia.

Ma asteapta cu bratele larg deschise si ma acopera cu mii de pupici dulci. Ma poarta in universuri magice cu zane si printi, palate de clestar. Ma asculta, ma intreaba, ma inteleg si…nu ma judeca. Copiii nostri au o profunzime si o empatie care ma lasa cel mai adesea, fara cuvinte. 

Toate grijile, framantarile si problemele, le pun in sertar, atunci cand ajung in universul roz. Ele ma vor vesela, jucausa si vesnic tanara. De aceea, Sara a concluzionat: “vreau sa nu mai crestem, sa ramanem mereu copii, pentru ca tu sa nu imbatranesti niciodata.”

Nu pot sa opresc timpul in loc si nici sa nu imbatranesc…Dar pot si asta o sa fac, pentru voi, sa aduc si sa pastrez cat mai multa culoare in lumea noastra. Nu vom inceta niciodata sa ne jucam, sa cantam, sa povestim si sa radem, asa cum o facem acum…si veti vedea ca anii ce vor trece peste mine si peste noi, ne vor face mai frumosi, mai bogati si mai fericiti. And…that’s a promise.


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru cei mari