Amintiri din alt infern. Remember #colectiv

12195930_917875938300286_8554931262122266344_n

Au trecut Sarbatorile. Au trecut trei luni.  Am incercat sa uit. Sa ignor golul acela din stomac si nodul din gat. Nu am reusit. E tot acolo.

Inca nu reusesc sa privesc vreo fotografie cu cei care au pierdut lupta si inca imi dau lacrimile la aproape orice piesa rock.

Am stat mult sa ma gandesc daca sa scriu asta. E parca…dintr-o alta viata. O parte dureroasa, pe care am lasat-o in urma si de care as vrea sa uit. Mi-a fost frica. 1000 de frici. Frica de a fi compatimita.   Frica de a-mi expune sufletul si de a retrai un cosmar pe care am incercat toata viata sa il las in urma.

Totusi, lunile acestea nu mi-am gasit linistea. Nici rugaciunile spuse, nici lumanarile aprinse, nimic nu m-a ajutat. In adancul sufletului, stiu ca trebuie sa o spun. Ca va fi terapeutic. Iar daca va da cuiva speranta sau ii va fi de folos, atunci chiar a meritat.

Aveam 14 ani si absolvisem cu succes clasa VIII-a. Am invatat mult, am dat admitere la liceu, am intrat printre primii si urma sa ma bucur de o binemeritata vacanta de vara. Aveam atatea planuri si visuri. N-a fost sa fie asa. Dumnezeu, acelasi pe care il invoc si acum, cand sufletul meu plange  la vederea fotografiilor din Colectiv, avea alte planuri cu mine.
Am fost intr-o excursie cu parintii si ne-am intors acasa cu un autobuz. Era arhiplin, om in om. Totusi, ne-au lasat sa urcam asa, distanta fiind una scurta. La un moment dat, am auzit o explozie puternica si am simtit valuri fierbinti alunecand pe picioare. Fractiuni de secunda. Atat dureaza sa ti se ia tot. Nu ma puteam misca, nu ma puteam intoarce, eram practic imobilizata intre oameni si vasul acela din care curgea lichid negru, fierbinte pe mine.

“Opriti autobuzul! Opriti autobuzul! ” auzeam oamenii strigand, dar soferul continua sa conduca autobuzul blestemat.
Tipam si ma zvarcoleam incercand sa scap de lava fierbinte care curgea fara incetare. Mai tarziu, m-am gandit: ce as fi putut face altfel? Sa ma arunc pe oameni? Sa mor pur si simplu? Ce puteam  face sa ma salvez? Ce trebuie sa fi simtit toti tinerii aceia, in secundele fatale dinaintea mortii?
Cum sa nu empatizez cu ei, cand am trecut si eu printr-un infern fierbinte? Daca scapam pe mine o oala, mi-am zis mai tarziu, ar fi fost vina mea, poate as fi acceptat mai usor totul, asa, ma simteam neputincioasa, furioasa pe un sistem bolnav, peticit, corupt si parca fara scapare. Iar eu eram nevinovata.

Ei toti sunt NEVINOVATI. Poarta doar vina de a se fi nascut aici, intr-o tara, in care nimic nu e sigur si totul e in afara legii.
A oprit soferul, intr-un final, IN STATIE, ca doar nu era o urgenta, iar eu, parca pluteam si jucam intr-un soi de film. De groaza. Bucati de piele imi atarnau pe picioare, adrenalina ma facea sa pasesc in continuare fara sa realizez ce grava e situatia, oamenii priveau ingroziti un spectacol al carui actor nefericit eram eu.
De-abia cand am ajuns la spital, in Sectia de Arsi, cand am vazut figura grava a medicului de garda, cu mama alaturi plangand neputincioasa, cu dureri insuportabile si frisoane ingrozitoare, de-abia atunci am realizat ce s-a intamplat. Si am inceput sa-mi traiesc cosmarul.
40 % din corp avea arsuri de gradul 2, 3 si 4, prognosticul nu era unul bun, iar eu iarasi simteam ca plutesc dintr-un pat intr-altul, intr-un univers paralel in care, la cei 14 ani aveam inca picioarele mele frumos bronzate si nu urcasem in acel autobuz.
Au urmat zile, saptamani, luni intregi de spitalizare, chinuri cumplite si suflet facut farame. Grefe de piele, procese istovitoare cu un sistem care nu-si recunostea vina si, cand intr-un final a facut-o, a facut-o doar ca sa-si rada de mine.
Fiecare zi a fost o lupta. O lupta cu dureri mai mari decat am crezut ca poate cineva indura, o lupta pe care am fost tentata sa o abandonez adesea, dar pe care chipurile brazdate de suferinta ale celor dragi m-au indemnat sa o duc pana la capat. Si AZI le sunt recunoscatoare. Fiecare sms, telefon, zambet sau strangere de mana a contat. Si m-a ajutat.
A trebuit sa invat sa merg din nou, fiecare pas imi facea lacrimile sa curga si sangele sa tasneasca. Si tata imi spunea cu blandete “Haide, inca o scara! Inca una. In fiecare zi, inca una!” Iar…scara de sus…era limita mea.
A trebuit sa invat sa ma pot privi, sa ma pot iubi din nou, sa infrunt privirile curioase sau care nu reuseau sa isi ascunda repulsia. Mi-am adunat bucatelele de suflet si am incercat sa le pun la loc si sa recladesc ceea ce-mi fusese luat.
L-am pierdut pe Dumnezeu atunci. Mi se parea de neinteles si de neacceptat. Nu facusem nimanui niciun rau, nu gandisem si nu dorisem raul nimanui. De ce eu? Ma intrebam mereu. Deznadejde, revolta si neputinta. Asta simteam.
Asa a trecut vacanta mea de vara si prima luna din liceu. M-am dus mai tarziu, o intrusa si o introvertita. 0% incredere in mine. Murisera atunci, in autobuzul infernului, toate visurile si increderea mea.
Am invatat cu anii sa ma ascund sub zeci de zambete efemere, am invatat sa ma eschivez, iar daca a trebuit sa infrunt privirile si curiozitatea oamenilor, am suferit in tacere de fiecare data.
Continui sa ma visez la fel, cu picioare frumoase si nemutilate.
Am invatat sa traiesc cu povara mea.
Am intalnit oameni care au vazut dincolo de aparente.
Mi-am facut noi visuri si am indeplinit o mare parte din ele.
Am devenit mama si am cunoscut cea mai sublima forma de dragoste.
Am invatat sa nu judec si sa nu pun etichete. Fiecare om are povestea si povara lui.
L-am regasit pe Dumnezeu.

M-am regasit pe mine si m-am impacat cu toate.

Mai putin cu SISTEMUL acesta care ucide vieti si omoara visuri. Drama din Colectiv m-a sensibilizat peste masura. Am empatizat cu fiecare in parte, m-am rugat pentru fiecare in parte, am plans la fiecare fotografie pe care am vazut-o. Pentru ca fiecare, nu a fost doar o o cifra dintr-un bilant sinistru, ci o fiinta, un suflet cu visuri, curmate de erorile aceluiasi SISTEM bolnav si putred. Fiecare dintre cei care au murit in flacari sau se zbate pe-un pat de spital e copilul, iubitul, iubita, parintele cuiva. Si nu are nicio vina ca s-a aflat ATUNCI acolo.
Dumnezeu sa-i ierte pe cei care au plecat nedrept si mult prea repede dintre noi. Acelasi Dumnezeu sa le dea putere, rabdare si incredere celor care se zbat pe paturi de spital, iar atunci cand vor pleca de acolo sa gaseasca in ei si in cei din jur suficienta dragoste si putere cat sa invete sa traiasca din nou.

63

 


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru cei mari

Hello, 2016! Sunt pregatita pentru inca un an fabulos!:)

 

DSC_0284-212294852_880775152038052_8101038781476098460_nDSC_0350

 

 

 

 

 

 

2015 a trecut ca un tren de mare viteza. Abia m-am dezmeticit.

Am ramas cu gustul placut al unui Revelion in familie. Cu sampanie in gerul rece, karaoke, joc de mima si artificii ca atunci cand eram mici. Cu copiii fericiti care ne-au multumit spunandu-ne ca a fost cea mai tare petrecere,

Sunt multumita. Am facut sa conteze fiecare clipa. Sau cel putin, m-am straduit.

Am cunoscut oameni frumosi si noi, iar pentru asta sunt recunoscatoare.

Mi-am ajutat si sprijinit copiii cum am stiut mai bine, i-am iubit cat de mult am putut si am avut grija sa o simta.

Mi-am indeplinit un vis drag si asta ma face extrem de fericita. Nu as fi putut sa o fac fara sprijinul lui. Ii multumesc din nou si ii spun simplu:

Te Iubesc. Voi continua sa citesc mult si sa scriu, pentru ca scrisul are un efect terapeutic si benefic asupra mea.

Am inceput proiecte noi la job si abia astept sa le continuam, dezvoltam.

Ne mutam in casuta viselor. O sa o facem ACASA si abia astept.

Suntem sanatosi. Iar asta e cel mai important. O sa putem sa transformam orice dorinta in ceva palpabil si viu. Numai de noi depinde. Si de cat de uniti vom ramane.

Va doresc un an plin de iubire si curaj. Faceti sa conteze fiecare clipa si indrazniti sa visati! Un 2016 fabulos sa aveti!

 


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru cei mari