Tag : copil

In numele copiilor nostri

http://www.stiridecluj.ro/social/elev-de-7-ani-umilit-crunt-la-o-scoala-din-cluj-profesoara-ii-pune-si-pe-copii-sa-il-umileasca-audio-exclusiv

 

ad45b08d60781dd7c75629137a9438db

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Nici nu stiu cum sa o  numesc. Mi-e greu sa ma adresez cu “Doamna Invatatoare”. Pentru ca nu este, in opinia mea nici “invatatoare” si nici “doamna”.

Un calau, care reteaza, cu buna stiinta, aripile unor copii care nu percep inca clar, granitele dintre ce e bine si ce e rau, ce e corect, ce e gresit. Ce e normal si ce e deviant.

Acel copil, care a fost umilit in repetate randuri de ea, de clasa, tot la indemnul ei, care a fost facut “bebelus”, “incompetent” ,”jumatate de creier” va porni in viata cu indoiala ca poate nu e suficient de bun. Pentru  ca a zis-o ea, Doamna. Ea, cea care reprezinta autoritatea suprema. La scoala. Chiar si acasa. De cate ori nu ne-am confruntat cu vorbele acestea “pentru ca asa a zis Doamna”?

Si acest lucru mi se pare infinit mai greu de observat, de controlat, de corectat, de catre noi, parintii. Calitatea morala a celor care ar trebui sa ne educe copiii. Sigur ca nu sunt multi asa, dar daca e unul, deja e  mult. Daca un copil pleaca de la scoala cu aripile frante, atunci cand ar trebui sa simta ca zboara, deja e mult.

Pana aici!

Dam totul, sacrificam totul, ne culpabilizam pentru ca nu petrecem suficient timp, ca poate nu le acordam suficienta atentie copiilor nostri, si vine, EA, acest monstru, care nu are nici tact pedagogic, nici daruire, nici empatie, nici bun simt si sterge pe jos cu toti cei ” sapte ani de -acasa” ai nostri. Si tot ceea ce am cladit noi, cu dragoste, respect, armonie risca sa se clatine.  Pentru ca oameni ca ea, sunt tolerati intr-un sistem bolnav si putred.

Si toate celelalte cadre didactice, cele bune, care merita toata admiratia si pretuirea noastra, sunt tarate mereu si mereu in aceste povesti sinistre. Pentru ca sunt parte a aceluiasi sistem.

Fetita mea are tot 7 ani. Ne lupam si noi cu cifrele, cu trecerea peste ordin. Materia e din ce in ce mai condensata. De multe ori, noi, ca si parinti, avem dificultati sa intelegem cerintele unor exercitii si probleme. de clasa 1.

Poate si de-asta, m-a sensibilizat stirea. Am plans.

Eu, ca mama de copil de 7 ani, pentru ca lupt in fiecare zi, sa aiba mai multa incredere in ea.

Eu, ca fost cadru didactic, care a iesit din sistem, tocmai pentru ca nu se regasea in el.

Eu, pentru ca  nu trece nicio  zi sa nu fiu recunoscatoare pentru “Doamna Invatatoare” a noastra. Un cadru didactic in adevaratul sens al cuvantului. Cu experienta, tact pedagogic, inteligenta emotionala, daruire si cu o frumusete sufleteasca cum rar am intalnit.

As vrea, sa putem vorbi toti asa de profesorii copiilor nostri, sa mergem la serviciu linistiti ca i-am lasat ” pe maini bune”. Sa privim in ochii lor, si sa nu citim teama, neincrederea, ci doar bucuria, dragostea de carte si increderea in fortele proprii.

 

Sursa foto: pinterest Found on bubbelsoda.tumblr.com


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru cei mari

Vlad si patul umblator

0c6875a6df81c0e819bd97d6fd2d5ee2

A fost odata un baietel pe nume Vlad. Avea 4 ani si mergea la gradinita.

In fiecare zi insa, parintii sai aveau o maaaare problema, Vlad nu se putea trezi si mereu intarzia.
Nu numai ca nu se putea trezi la timp, dar îi era o lene sa se dea jos din pat, ceva de speriat. Mama lui incercase toate trucurile: cu binisorul, cu mustruluiala, degeaba. Vladut nu se lasa convins, si pace!

Am uitat sa spun, ca altfel, Vladut, era un copil foarte destept si ii placea sa inventeze lucruri. Acesta era si motivul pentru care se culca seara mai tarziu. Inventa si incerca inventiile sale.

Intr-una din diminetile in care mama il ademenea cu arome de clatite, Vladut se gandi ce bine ar fi sa poata sa ajunga cu pat cu tot oriunde isi doreste.
Daaaaaaaaa….cum de nu se gandise pana acum? Un pat umblator!!!
Uraaaaaaaaaaaa!!!!

Sari ca ars din pat, se imbraca, infuleca niste clatite ai o zbughi spre gradinita. Cu greu se concentra Vlad la activitatile de acolo. Gandul ii zbura la noua sa inventie si cum va avea cea mai comoda viata.

Ajuns acasa, se puse pe treaba. Desena, isi imagina, incerca. Gata! Patul lui avea 4 roţi un volan, pedale de acceleratie, frană.
Noroc ca locuia la casa, cum ar fi coborat patul pe scarile unui bloc? Desigur, avea sa se bucure de inventia lui tot timpul.

Adormi incantat si visa ca zbura cu patul lui deasupra cartierului, a orasului, si apoi zabovea pe norii pufosi.

-Haide, Vlad, trezeste-te! Iarasi ajungi ultimul la gradinita!
Vlad se trezi si zambi satisfacut. Ce vor zice parintii de noua sa inventie?

Cocotat in mijlocul patului conduse in bucatarie, lua bolul de cereale il manca, conduse spre baie, isi spala dintii. Aici a intrat cam greu, dar totusi, a reusit. Se imbraca in hainele pregatite de mama si pleca.

Parintii priveau inmarmuriti cum patul si fiul lor ieseau din casa si se indreptau spre gradinita.
Traversa strada si intra in curtea gradinitei. Parintii si copiii priveau inventia nastrusnica.
Unii copii plangeau pentru ca voiau si ei masina dintr-asta mare.

Educatoarea care a privit scena, a zambit şi l-a poftit pe Vlad inauntru.
Copiii erau aşezati in semicerc, insa Vlad cu patul lui umblator nu avea loc.
La masa, nu i-a placut, toti copiii radeau si faceau glume pe seama inventiei sale.

De dormit, a dormit in patul sau, dar nu i s-a parut distractiv. Ceilalti povesteau si chicoteau. El, nu intelegea nimic, era prea departe.

La finalul zilei, cand au iesit afara, Vladut s-a ridicat din patul lui si s-a dat pe hinta, tobogan, s-a jucat sotron si a cules floricele pentru doamna educatoare.
Cand i le-a dat, ea l-a întrebat bland:
-Vlad, nu iti mai place inventia ta?
-NUUUUU, îl voi folosi doar la somn, e plictisitor si pierd toată distractia.  Am crezut ca toti imi vor invidia patul, dar, de fapt eu i-am invidiat pe ei. Vreau sa fiu din nou asa. Ca ei, prietenii mei. Patul asta sa mearga sa vindece de lene alt copil, eu m-am lecuit, rase Vlad si impinse patul cat mai departe.
431a6601833f8115d082878a0071f1d7

 

Copyright Gabriela Marginean 2014


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru copii

Ce vrei sa te faci cand esti mare?

image.axd

Am auzit obsesiv cu totii intrebarea asta. Acum imi vine sa rad, cum ar putea un copil care  abia descopera lumea  si posibilitatile ei infinite, sa stie ce va face cand este adult?  Si cum va trebui sa isi asigure existenta cu ajutorul meseriei alese?

Si totusi…interesant de urmarit cum optiunile din copilarie au legatura cu meseriile alese in viata de adult . In unele cazuri, raspunsul la intrebarea cu pricina e confirmat de alegerea meseriei din viata de adult. In alte cazuri, optiunile initiale s-au transformat in simple pasiuni.  Si, mai este al treilea caz….cele care s-au stins pe drum, pentru ca nu au fost suficient de puternice sa treaca proba timpului.

E clar, cand suntem copii alegem cu sufletul, cand devenim adulti, alegem cu mintea. Rational.

Eu, de exemplu. Am vrut sa fiu prima data, invatatoare. Chiar am fost. Am terminat liceul pedagogic si am fost un an invatatoare. Apoi am facut facultatea si am lucrat pe rand in publicitate, marketing, PR, marketing…

Lumea copiilor m-a chemat din nou, atunci cand am devenit eu insami mamica. M-am reintors in gradinita, ca educatoare. Am crezut ca voi fi mai aproape de fetele mele. Nu se rupsese inca celebrul cordon:)

Am stat 1 an acolo, poate unul dintre cei mai frumosi si mai grei ani din viata mea. Acolo am decoperit si alt univers decat cel roz:), am patruns in universuri de zane si printi, acolo am, descoperit maretia si candoarea sufletului de copil, acolo am vazut si am simtit pe propria-mi piele ce munca grea si importanta e cea cu copiii. Si ce putin e inteleasa si valorizata astazi.

Am revenit in Marketing si PR, dragostea mea veche, si cred ca as fi putut ramane mult si bine aici, daca nu s-ar fi instalat, ea, INDOIALA…Ca e timpul sa merg mai departe, ca mi-e dor sa scriu mai mult ca vreau sa le vad crescand pe fetele mele si sa cresc si eu, in alt fel.

Si atunci gata, a incoltit ideea, au inceput sa se nasca visele, sa prinda contur si a fost ca si cum am stiut dintr-o data ca asta vreau sa fac  acum, cand sunt mare.:) Sa scriu. Povesti pentru copii. A fost o calatorie lunga, frumoasa, deloc istovitoare, din care am invatat enorm, si care m-a adus azi aici. Cred ca nu e niciodata prea tarziu sa iti urmezi visele, drumul, sufletul.

Ma gandesc acum de ce nu am facut-o mai demult? Simplu. Nu era vremea mea pentru povesti.


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru cei mari

Ma mai tii minte?

214401a4b03eb3029b477fa685fc5d16

http://ro.pinterest.com/pin/151011393730155143/

 

Hei, ma mai tinetii minte? 

Obisnuiam sa va tin treji si atenti, sa va fascinez si sa surpind de fiecare data. Iar voi  erati cei mai buni prieteni ai mei. M-ati asteptat intotdeauna. M-ati inteles mereu. Ati ignorat jucariile si chemarile prietenilor afara pentru mine.

Sunt eu, POVESTEA. Prietena cea mai buna din copilarie. Cea care  v-a ajutat sa descoperiti lumea, alte universuri, omul cu calitati si defecte, aventura si misterul. V-am tinut de urat in serile geroase, in salonul trist din spital, in casuta bunicilor, in sala colorata de la gradinita.

 Si ce  daca ati crescut? Cine spune ca adultii nu mai au voie sa asculte si sa spuna povesti. Ba chiar sa creeze unele, Pentru copiii lor. Sau pentru copiii din ei:) 

Povestile n-au varsta. Nici nu sunt localizate in timp sau spatiu. Ele exista atata timp cat avem sufletul deschis sa le primim. Sa descoperim, sa ne amuzam, sa cercetam, sa inventam, sa fabulam. 

Povestile exista atata timp cat ne pastram sufletul curat si tanar.

49348f5dd281fde8301227098094d2ff

http://ro.pinterest.com/pin/151011393729347690/

 


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru cei mari

“Copilul meu nu vrea sa citeasca”

il_570xN.480987774_12i9

http://ro.pinterest.com/pin/244179611021408897/

Astazi la biblioteca, asteptandu-ne randul la inregistrarea cartilior, o mamica cu lista de lecturi suplimentare astepta descumpanita sa vada ce titluri gaseste. Uitandu-se la noi, eram cu Sara si Sofia, entuziasmate de noile carti, a spus cu durere in suflet: “de-as putea sa-l fac si eu pe copilul meu sa citeasca…”

Mi-am dat seama cu tristete ca nu e prima mamica pe care o aud plangandu-se de lucrul acesta, In jur sau in cercul de prieteni, multi alti parinti se plang ca nu reusesc sa-i faca pe copiii lor sa citeasca.

Fara discutie, ca exista si o structura genetica, si unii  copii sunt orientati spre lectura, in vreme ce altii nu au inclinatia aceasta, dar, ceea ce stiu sigur e ca:

  • Nu parintele trebuie sa se prezinte cu lista de lecturi suplimentare la biblioteca. Le-am inscris pe fetitele mele la biblioteca inainte de a sti sa citeasca. Am rasfoit cartile, ne-am uitat la imagini, am imprumutat si am restituit cartile, conformandu-le la regulile dintr-o biblioteca. Sunt mereu atat de bucuroase cand mergem la biblioteca.
  • Dragostea fata de carti se inradacineaza de la cea mai frageda varsta, parintele are un rol primordial in formarea acestei deprinderi. Spune-i povesti copilului tau inca din burtica si apoi in fiecare seara. Are sanse mai mari sa iubeasca apoi cartile.
  • Suntem un exemplu pentru copiii nostri: daca nu luam noi seara o carte in mana, ci preferam tableta sau laptopul, sa nu ne miram ca la fel fac si ei.
  • Dragostea fata de lectura se cultiva. Fa-l sa iubeasca cartile. Citeste-i de mic seara povesti. Discutati despre ele.
  • Creati un colt magic de lectura: cookies, ceai, poate un baldachin simplu.
  • Incurajeaza cadoul sub forma de carti. Atat pe care le primeste, cat si pe care le ofera.

Sunt cateva idei, cu siguranta mai sunt atatea altele. Dar sta in puterea noastra, parinti, educatori, invatatori, profesori sa-i facem pe copii sa iubeasca cartile. Pentru ca ele ii fac mai frumosi, mai destepti si mai buni.

 


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru cei mari

Ana si comoara ascunsa

7682cab9c9f0585a4988870751dcd78a

 

A fost odata ca niciodata o fetita pe nume Ana. Ana avea 6 ani si era singura la parinti.
Se plictisea si mereu ii intreba pe parintii ei de nu are si ea o surioara. Se juca singura cat era ziua de lunga, papusile, plusurile si cartile erau cei mai buni prieteni ai ei.

Intr-o zi, o zi de vara ca toate celelalte, se juca in curtea casei la nisip. In timp ce construia si lua cu lopatica nisipul, Ana descoperi ceva. Era ceva care sclipea…Un glob. Ei, dar ce scria inauntru?
“Pune-ti o dorinta pana maine si se va implini.”

Ana era tare uimita. Auzise ea de zane si spiridusi, dar nu intalnise nicicand una. Intra in casa imbujorata de emotie si dadu buzna in camera ei. Mama o urma ingrijorata:

-Ana, ce-i cu tine? S-a intamplat ceva?
-Nu, mama, doar am o idee si vreau sa ma gandesc la ea.
-Hmmm….vrei sa te ajut cu ceva? intreba grijulie mama.
-Nu…cred ca nu….va trebui sa ma descurc singura. Te iubesc, mama. Paaaa.

Mama iesi. Iar Ana se arunca pe pat imbracata si incaltata. Era prea emotionata sa se schimbe si sa se descalte.
Mii de ganduri ii zburau prin cap: ” Ce sa cer?” “Ce imi doresc cel mai tare?” “Bicicleta noua?” “Barbie sirena?”,”O trusa de pensule?” “Un joc nou?” Brusc….se intrista…”Dar cu cine sa ma joc? Sunt singurica toata ziua…”

Dintr-o data se lumina. Stiu ce dorinta voia sa i se implineasca. Una singura. Sa aiba o surioara cu care sa se joace. Scrise pe un biletel dorinta sa. Si fugi afara la groapa de nisip. Puse biletelul alaturi de globul de sticla. Si astepta. Nimic. Mai statu un pic. Nu se intampla nimic. Nimeni nu venea. Nicio zana. Nimeni.

Pleca ingandurata in casa. Seara isi spuse rugaciunea si adormi. A doua zi dis de dimineata fugi iar afara si cauta infrigurata globul de cristal. Nu mai era acolo. Nici biletul ei. In schimb, gasi acolo un saculet. Il deschise si citi:” Daca vrei sa ti se indeplineasca dorinta, trebuie sa treci prin trei probe. Urmeaza indiciile. Urmatorul il vei gasi in camera ta in dulapul cu hainute.”

Ana se indrepta cu pasi grabiti spre casa, intrebandu-se ce trebuia sa faca pentru a i se indeplini dorinta. Ajunsa in camera ei, deschise dulapul si gasi agatat de umeras urmatorul bilet: ” Ia rochita ta alba si pantofii de lac si du-te la vecina ta, Ioana, si ofera-i-le cadou. Merge la o nunta si nu are bani de hainute noi.”

Ana ramase cu biletul in maini descumpanita. Iubea rochita alba. Si pantofii de lac. Cum sa le dea altcuiva?
Nu intelegea probele astea ciudate si hotari sa abandoneze jocul. Se gandi ca are totusi prietenii si vecinii si camera asta era doar a ei, si toate jucariile… si e bine asa…Chiar…daca ar mai veni o surioara unde ar dormi? In camera ei nicidecum. Uita de gandurile astea si se lua cu joaca.

Manca, dormi si a doua zi in curte, la joaca se gandi sa mearga iar in locul misterios sa vada daca mai gaseste ceva. Gasi o inima mare rosie de carton. Nu a inteles ce e cu ea si a fugit in casa. I-a aratat mamei inima si i-a povestit de intamplarea din ultimele zile.

Mama a zambit cald si a luat-o pe Ana in brate. I-a pus inima de carton pe inimioara ei care batea si i-a spus:
-Ana, eu cred ca zana ta buna a vrut sa iti spuna si sa iti arate cat de mare e dragostea de sora. Tu nu ai de unde sa stii asta, pentru ca nu ai avut o sora sau un frate, dar atunci cand o sa ai, daca se va intampla asta, o sa vezi ca inima ta e maaaare si acolo e inca multa dragoste de daruit. O sa mai vezi ca totul se imparte la doi, de la dragoste, la hainute, la jucarii, dulciuri…Dar merita, pentru ca dragostea de frati e neasemuita.

-Chiar? Ana privea ingandurata inima rosie de carton. Pot sa o pastrez, mami?
-Sigur, Ana, pastreaz-o si gandeste-te la ceea ce am discutat. Poate zana va tine cont de dorinta ta, spuse mama zambind.

Ana pleca in camera ei si puse inima de carton pe birou. Lua un creion si trasa o linie, impartind inima in doua: una a ei, una a surioarei ei.

Copyright Gabriela Marginean 2014


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru copii

Sara, primavara din sufletul meu

20140818_193930

Mi-am propus sa nu uit niciun detaliu din cele mai importante zile ale vietii mele, acelea in care au venit pe lume fetitele mele: Sara si Sofia. Le-am scris pe rand povestile nasterii si amandoua au fost publicate in revista Mami. Ramele cu povestea fiecareia zac la loc de frunte in cutia lor cu amintiri: albumul bebelusului, hainutele de botez, prima rochita, primul desen, prima felicitare pentru mama…
Le impartasesc cu drag aici, cu voi:

Iubesc primavara. Ador florile si ma imbat cu mireasma lor. Cand a aparut Sara in viata noastra, am simtit ceva…ceva ce aducea a primvara. Nu am stiut cum sa numesc acel ceva si i-am spus simplu, dar adevarat, PRIMAVARA DIN SUFLETUL MEU!

Dar sa incepem cu inceputul.
Cu dorinta noastra de a deveni parinti. N-a fost sa fie din prima, am pierdut o sarcina la 10 saptamani si credeam ca lumea se va sfarsi atunci… A fost foarte dureros. Am depasit cu greu momentul si cel mai tare ma dureau incurajarile celor dragi care spuneau ca va veni altul. Ca si cum poti inlocui un copilas cu altul???

Dar dupa jumatate de an si doar la a doua incercare, a venit din nou un test cu doua liniute, dupa Anul Nou, de data asta am fost mai rezervati, nu am mai trambitat peste tot, abia cand totul a fost sigur! Mi-a fost rau, tare rau, pana a miscat minunea mica. Apoi a urmat o perioada minunata. Ma simteam bine, frumoasa, ma bucuram de fiecare moment, zi, saptamana, pozam burtica si ma mandream cu ea. Nu mi-era frica de nastere, visam doar la fetita mea… Am fost asa bucuroasa cand mi-a zis doctorul ca e fetita! Faceam eco dupa eco si plecam de-acolo ametiti de fericire. Clipa insa se apropia cu pasi repezi.

In noaptea de 28 august nu am dormit deloc. Asta dupa ce cu trei nopti inainte abia inchisesem un ochi. Pare-se ca se pregatea ceva, doar ca eu nu stiam.
29 august, dimineata, in jur de ora 5. Elimim dopul. Incep sa ma impacientez. Sotul doarme, dar macar e acasa, nu in delegatie, doctorul e in concediu, revine maine. Se fisurasera mebranele. Stiam si eu ca odata rupte mebranele trebuie mers la spital, ca apare pericolul de infectie. Doar ca nu eram pregatita sa nasc. Aveam doar 37 de saptamani. Daca bebe e prea mic? Cu cine nasc daca doctorul meu e in concediu? El era ferm convins ca nu se va intampla nimic in lipsa lui, asa ca nu mi-a lasat vreun inlocuitor. Minunat!

Ma duc in dormitor, il sarut usor pe sot si ii soptesc ca ar trebui sa mergem la spital. Pare dezorientat si imi zice pe jumatate dormind sa ma bag in pat, sigur nu nasc eu asa devreme. Ii mai explic odata ce s-a intamplat, pare ca s-a trezit, dar tot nu-I vine sa creada. In fine, ne moblizam, luam bagajul gata facut, slava Domnului si plecam la spital.
Ajungem acolo, era cam 7 dimineata, pustiu, o asistenta de la camera de garda abia se mobilizeaza sa se uite ce medic era de garda. Sunt din ce in ce mai necajita. Ma simt a nimanui acolo. Fara doctor. Singura intr-o sala de asteptare. Vine o rezidenta, ma suie pe masa, imi confirma ca s-au fisurat membranele si ca urmeaza sa nasc, mestereste ceva si cand ma ridic de pe masa balta. A rupt de tot mebranele. Nici acum nu stiu daca trebuia. Aflu ca medicul de garda e o doctorita buna de care auzisem si pe mana careia doctorul meu isi lasase pacientele si iau legatura cu ea. Eu… plang. Nu ma simt pregatita sa nasc. Nu asa. Nu acum. Altfel imi imaginam eu. Cu doctorul langa mine. Dar se pare ca nu mai e cale de intors. Si daca Sara asa a vrut, trebuie sa am incredere ca va fi totul bine. Sotul ma incurajeaza, dar parca nici lui nu-I vine sa creada ca se va intampla.
Mi se fac formele de internare. Intru in salon, si eu iarasi plang. Nu stiu de ce, dar nu puteam sa ma stapanesc, cred ca era modul meu de a ma descarca.

Ora 8. Stau cu sotul. Ma linisteste. Vine doctorita. Facem monitorizarea. Bebe e bine.
Ora 9.Primele contractii. Credeam eu, dureroase. Nu stiam inca ce inseamna cu adevarat durerea. Contractii neregulate. Dureri ca la menstruatie. Uneori mai puternice.
Ora 11 Contractiile devin regulate, la 10 minute.
Ora 12.00 Contractii la 5 minute.
Yupiiiiiiiiii!!! Ma bucur eu. Ce norocoasa sunt, o sa scap repede. Si nici nu a fost asa rau!
Facem monitorizarea, doctorita zice ca nu nasc curand, nu sint contractii eficiente.
Contractii la 8 minute. Apoi la 15 minute. Aiurea.
Nu vreau epidurala. Mi-e frica de ea. Am citit atatea, si riscurile pe care le presupune ma inspaimanta. Nu cred ca nu pot face fata durerii. Astea erau gandurile mele atunci. Se vede ca nu erau contractiile adevarate. Desi, dureroase erau.
Pe la 14 ma urca pe masa sa vedem dilatarea. Groaznic de dureros. 2 cm. Imi vine sa urlu. 2 afurisiti de cm dupa 5 ore de dureri???? Doctorita zice ca mai dureaza pana la noapte.
Si asa a fost.
Pe la ora 16, dilatare 3.
La 17 dilatare 4, sint dusa in sala de travaliu, pana atunci am stat in salon si a putut sta si sotul cu mine. Chiar mi-a fost de ajutor.
Ei, si de aici incepe cosmarul. De la ora 17 pana la 23.15 pana cand am nascut am tinut-o tot in niste dureri crunte. Cam ora si cm de dilatare. Nimic nu ajuta, nici mingea, nici plimbatul. Cand venea contractia ma paraliza. Ma straduiam sa respir si pana la un moment dat chiar mi-a reusit. De pe la dilatare 7-8 am cam cedat, nu mai puteam de durere, contractiile erau dese, nu mai reuseam sa respir cum trebuie, vomam. Controlul de dilatare era horror. Regretam ca nu facusem epidurala, sigur m-ar fi scutit de multe dureri. Dar acum era prea tarziu.
In fine, dilatare 9, contractii la un minut, senzatia de impingere, ma urca pe masa, dureri groaznice, imi zic sa imping in timpul contractiei. Ma invata cum sa inspir si cum sa dau drumul la aer. Moasa super, o tipa care a terminat psihologia, m-a incurajat tare mult, am avut mare noroc cu ea, doctorita superok. Nu mai imi pasa ca nu era doctorul meu. Voiam sa ma concentrez sa imping cum trebuie sa iasa bebe. Doar ca eram epuizata, si sa imping in timpul contractiei era foarte dureros. Cam jumate de ora a durat pana m-am mobilizat, am impins de vreo 5 ori, mi-a zis ca se vede capul si daca nu imping acum nu e bine, atat mi-a trebuit, m-am mobilizat si cu toata durerea am mai impins o data tare si am simtit cum zvacneste corpul ei, asa senzatie de usurare….

Nu-mi venea sa cred. Reusisem. Ma uitam cu ochi mari la mogaldeata aceea, pe care o curatau si aspirau si i-am auzit primul tipat. Nu o sa il uit niciodata. Asa clar mi-e intiparit si acum in minte. Se nascuse. Ea, minunea mea. Plangea in continuare. Si atunci mi-au pus-o pe burta. Ca prin minune, a inchis ochisorii si s-a linistit brusc. Pe burta lui mami. Ma uitam la ea. Atat de frumoasa. Grasuta mi se parea. Aveam sa aflu cateva minute mai tarziu ca Sara avea 53 de cm si 3, 300 kg. Foarte bine pt cele 37 de saptamani ale mele. Si prima nota de 10 din viata ei. Au luat-o de la mine si au inceput sa scoata placenta. Nedureros. Apoi cusatura pt epiziotomie. Asta a durut. Parca simteam acul acela pe viu, cu toata anestezia lor. Dar cu un ochi o priveam pe ea si nu mai conta nimic. Era asa frumoasa. Au dus-o afara sa o arate taticului. Era, bietul, in ultimul hal de agitatie. Mi-a zis ca i-au dat lacrimile instant cand i-au pus-o in brate. Avea parul inchis la culoare, si niste buze mici rosii, parca era Alba ca Zapada. Au terminat si cu mine si m-au mutat in salon. A venit el, sotul, 2 ore nu aveam voie sa adorm , trebuia masat uterul. Parca imi revenise toata forta, Voiam sa o mai vad. Mi-era tare dor de ea. Am mancat, m-am uitat la pozele si la filmarea ei, au trecut cele 2 ore si am dormit busteam pt prima data dupa multe zile. Adormisem cu gandul fericit ca avem o fetita sanatoasa si frumoasa. Ne-am hotarat sa o numim si Ioana, daca tot s-a hotarat sa vina pe lume mai devreme, de sarbatoarea Taierea Capului Sf. Ioan Botezatorul.

DSCF3683
Cam asta a fost povestea ei. A primului nostru copilas. Pentru noi… cea mai speciala. Eu una, nu mai sint le fel din acea zi in care au pus-o pe burta mea. M-am indragostit iremediabil de minunea mea, Sara!

Balea Lac


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru cei mari

As vrea sa le spun parintilor mei

f927d30c49872e3ffb740265f93e9ca1

As vrea sa le spun parintilor mei atatea lucruri atunci cand sunt cu ei, si parca de fiecare data, nu-mi gasesc cuvintele sau zboara timpul prea repede…Sau avem alte 1000 de lucruri de facut.

As vrea sa le spun parintilor mei ca le multumesc pentru tot ce au facut pentru mine, ca mi-au daruit o copilarie de vis, ca nu m-au lasat singura pe lume, si o am pe sora mea pe care o iubesc enorm, ca s-au sacrificat toata viata sa mergem noi in tabere, excursii, la facultate…As vrea sa le spun ca sunt o femeie si o mamica implinita astazi, datorita lor. Mi-au dat aripi sa zbor si m-au invatat principii sanatoase.

As vrea sa le sarut mainile muncite si sa-i trimit intr-o vacanta binemeritata. Nu au nicicand timp sau bani. Pentru ei. Toata energia pare ca a fost risipita pe noi, copiii lor.

As vrea sa nu treaca atata timp intre telefoanele si vizitele mele acasa, ca sa nu aud vocea resemnata a mamei: “Cand vii acasa, mama?”.

As vrea sa nu invat niciodata sa pun muraturi sau sa fac zacusca. Pentru ca mama le face cele mai bune.

As vrea sa nu-i impovarez cu grijile si teama mea de boala, batranete, moarte. As vrea sa nu simta ca ma doare fiecare fir alb al lor si fiecare an care se mai asterne …

As vrea sa fiu ACASA in fiecare zi si sa nu pierd nicio zi cu ei.

Sa fiu mai buna, mai toleranta, mai intelegatoare, sa ma impac si sa accept unele lucruri ca fiind….exact asa cum sunt. Tot, din prea multa dragoste, nu o fac.

Ma gandesc ca am facut prea putine poze cu ei, ca am fost in prea putine vacante cu ei, acum de cand suntem noi mari, si, cred ca ar trebui sa le spun si mai des ca II IUBESC.

 


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru cei mari