Tag : dragoste

Acel moment

 

 

 

20150305_194916

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Astazi e… acel moment in care simt ca am toate motivele din lume sa fiu recunoscatoare.

Pentru cele mai dulci fetite din lume. Uneori, privindu-le, simt ca inima imi sare din piept de atata dragoste.

Pentru ca impreuna cu el, sotul meu, am intemeiat o familie, am transfomat o casa intr-un camin si mai cu seama, pentru ca mergem si privim inca in aceeasi directie.

Pentru ca locuiesc intr-un oras pe care il iubesc si  care ne ofera o multime de oportunitati.

Pentru ca suntem sanatosi si avem puterea sa construim tot ceea ce dorim.

Pentru ca cei pe care-i iubim, familie, prieteni sunt aproape de noi.

Pentru ca nu am pierdut bucuria de a rade, de a ne juca, de a visa.

Pentru ca e minunat sa iesi din zona de confort si sa intalnesti oameni noi, situatii noi, provocari noi.

Pentru ca sunt, cu fiecare zi, care se scurge frumos, mai aproape de visul meu.

 


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru cei mari

Piei rutina, piei!

c3f3f1d4454ca69936b56e4fd55cc584

 Cum?

Se instaleaza perfid, treptat, fara ca noi sa ne dam seama macar.

Cand?

  • cand sarutul de la plecare si de la venirea acasa  devine optional
  • cand laptopul ia locul celui mai bun  prieten pe care il ia in brate in fiecare seara
  • cand nu mai suntem spontani, de teama sa nu fim ridicoli in ochii celuilalt
  • cand incepem sa ne facem planuri separat
  • cand alegem sa dormim cu copilul, si nu in matrimonial
  • cand suntem mult prea preocupati de propriile probleme pentru a-l asculta si pe cel de langa noi

 

De ce?

  • pentru ca suntem prea comozi
  • prea orgoliosi
  • prea obositi

Cine?

Ea, RUTINA. Dusmanul din umbra al casniciilor. Uneori cu efecte atat de devastatoare, incat nu mai poate fi salvat nimic. De cele mai multe ori, ca un semnal de alarma. Care ne obliga sa vedem ce pierdem daca ne lasam condusi de ea:

  • prietenia
  • surrpriza
  • rasul

Dragostea, cu tot ce aduce ea: adrenalina, incredere, dezamagiri, gelozie, fericire,  un mix de sentimente puternice, dar incredibil de frumoase. Care ne fac sa traim, nu doar sa respiram.


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru cei mari

“Cel mai mult imi iubesc sora”

20150120_191902

“Mami, te superi? Dar eu cel mai mult din lume o iubesc pe Sofia pentru ca e surioara mea.”

Si inima mea  tresalta de bucurie, pentru ca am realizat cel mai important lucru, fetele mele se iubesc si au grija una de alta.

Nu a fost intotdeauna usor. Se cearta si ele, au fost momente cand s-au tras de par, au fost foarte multi care-i spuneau Sarei ” las-o pe sora ta, ca e mai mica”.

Nu am folosit niciodata argumentul varstei, ar fi fost frustrant pentru Sara, si, sunt sigura, fara rezultate.

Am pastrat zile “doar cu  Sara” si zile “doar cu Sofia” in care am colindat mall-ul, am mancat inghetata, ne-am dus la film. La inceput se bucurau, acum, nu mai vor . Cel mai bine se simt impreuna.

Nu am intervenit in conflictele lor, decat daca a fost imperios necesar. Iar daca am facut-o, nu am fost inchizitor sau judecator. Pedeapsa s-a impartit la doi.

Am facut totul impreuna, daca Sara are teme, Sofia face si ea o fisa, daca Sofia merge la dans, Sara vine cu noi si o asteptam, citind o carte sau desenand ceva.

In goana nebuna a timpului, am invatat sa transformam orice activitate in momente frumoase, doar ale noastre. Pe masina, jucam fazan sau conversam in  engleza. Asteptarile pe holul Palatului Copiilor intre lectiile lor de dans, balet sunt prilejuri de a petrece timp impreuna, de a afla mai multe de la scoala, gradinita, despre prieteni, dorinte ascunse, vise.

Sunt mereu impreuna, din clipa in care a venit Sofia acasa de la maternitate. Intre ele e cea mai pura si mai curata dragoste. Dupa rugaciunea de seara, inchid usa la camera lor si le aud chicotind.  Au deja mici “secrete”. Noaptea ma trezesc sa vad daca nu s-au dezvelit. De cele mai multe ori le gasesc tinandu-se in brate.

Am realizat cel mai extraordinar lucru. Se au una pe alta si se iubesc. Iar eu sunt cea mai fericita mamica.

20150120_192002-1


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru cei mari

Un lucru bun, un lucru rau

De cand sunt fetele mici, avem un joc al nostru, un fel de rutina a fiecarei seri, in care impartasim un lucru bun care ni s-a intamplat in acea zi, si un lucru rau.

E un joc foarte bun, pentru ca le da posibilitatea sa isi exprime emotiile traite in ziua respectiva, sa discute despre ele  si sa le inteleaga.

De multe ori, ma surpind cu raspunsurile lor candide.

Aseara, spre exemplu:

Sara- Un lucru bun- am invatat la balet pirueta Pique, m-am intalnit cu prietenii mei si ne-am jucat frumos

Un lucru rau- am avut nasul infundat si m-a deranjat:)

Sofia- Un lucru bun- am primit cele mai multe voturi pentru cea mai buna prietena la gradinita, deci sunt populara:)

Un lucru rau- am varsat suc pe masa si pe rochita si m-am impiedicat.

20150110_161559

Clipele acestea, jocurile si vorbele lor imi arata cat de frumoasa si curata e lumea lor. Care sunt lucrurile care dau importanta si valoare  universului copiilor nostri. Si ele nu sunt de natura materiala.

Copiii sunt fericiti cand petrec timp cu mama, tata, cand ies in oras, la film sau joaca Monopoly, prietenii pe care si-i fac, aprecierea  primita la scoala si gradinita, micile succese, performante ii fac fericiti.

Pe scurt, timp de calitate alaturi de familie si aprecierea celor din jur.

 


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru cei mari

“Doar pentru ca cineva nu te iubeste asa cum vrei tu, nu inseamna ca nu te iubeste cu toata fiinta sa”

d88bf3cfb79e1ca2256e0bb8f55dfeda

De cate ori, ai inchis ochii si ti-ai inghitit lacrimile?

Dorindu-ti  ca el sa nu-ti fi spus acele lucruri, sa nu fi facut  acel gest.

Sau dimpotriva, dorindu-ti  sa spuna ceva, sa  faca ceva  atunci cand tacerea devenea  prea sufocanta?

Cu fiecare lacrima inghitita, a mai murit putin iubirea voastra. Cu fiecare vorba nespusa sau spusa gresit ati mai ingropat putin din ea.

Iar cand au mai ramas doar cioburile….te intrebi neputincioasa daca  mai poti reconstrui ceva? Si sa fie… la fel?

Da, stiu, o sa spui, barbatii sunt diferiti. Simt diferit. Doresc diferit. Iubesc diferit.

Tocmai de aceea, inainte de a renunta, merita sa incerci sa-l inveti sa te iubeasca asa cum vrei tu. Sau macar pe aproape. Dragostea e un joc in doi…

Stiu, ai vrea, sa nu fie nevoie sa-i spui, sa simta tristetea ta si sa te ia pur si simplu in brate. Daca insa nu o face, nu inseamna ca nu te iubeste, ci poate ca nu stie cum sa o faca.

Arata-i nevoia ta si condu-l cu pasi mici acolo…In sufletul tau.

 

 

 


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru cei mari

Cine nu are frati, sa-si cumpere:)

 

IMG_0129

Nu suntem gemene si nici nu semanam izbitor. Dar e ceva, o legatura atat de puternica intre noi, incat simt si de la mii de kilometri distanta daca ceva nu e in regula cu tine.

Am crescut impreuna si am infruntat lumea asta mare, umar la umar, sis. Tu erai sora cea mare, care isi exersa pe mine abilitatile de profesoara, sefa sau artista.

M-ai invatat la 5 ani sa scriu si sa citesc si primele cuvinte in franceza:), ma luai de la gradinita si dupa o tura de leagan, cu cheia la gat si agatata de mana ta, ajungeam acasa si cuceream lumea. O lume frumoasa pe care ai creat-o tu si in care aveam toate meseriile din lume si in care era infinita veselie, ras si imaginatie. Cea mai frumoasa si mai fericita lume pe care am cunoscut-o.

Ma emotionez si azi cand ma gandesc ce mult mi-ai purtat de grija toata viata. Si cum, de fapt, mereu am cautat sprijinul si aprobarea ta. A surorii mai mari. Mi-ai fost si mama, si cea mai buna prietena si sora si profesoara…de toate.

Ai fost cu mine in prima zi de clasa 1, mi-ai sters lacrimile de dezamagire ale primei iubiri, m-ai strans de mana cand asteptam sa ma ia mireasa de acasa, m-ai invatat sa-mi imbrac bebelusul de 1 zi, sa-l alaptez si sa-l cresc.

Intr-un fel sau altul, mereu ai fost langa mine, chiar daca uneori,  de la…sute de kilometri distanta. Si te iubesc nespus pentru asta, sis!


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru cei mari

Pe cine iubesti mai mult?

Cand ai doi copii totul se imparte la doi: jucariile, dulciurile, atentia, dragostea, totul…

Sofia e cea care ma innebuneste cu intrebarile: “Dar totusi cine a desenat mai frumos?” Dar mami, spune, care lucrare ti se pare mai frumoasa? Hai, spune ca nu ne suparam”. Si cea care ma omoara: “Dar pe cine iubesti mai mult? Un pic, un pic mai mult?”

Ca si cand as putea sa o iubesc pe una mai mullt decat pe cealalta. Ca si cand nu le-as fi explicat de atatea ori ca o mama nu isi poate iubi mai mult un copil decat pe altul…Si totusi, simt mereu nevoia de confirmare: “Va iubesc la fel pe amandoua. Egal. Enorm. Dar egal.”

Sara este copilul bun, generos, cald. Are o empatie extraordinara. O impresioneaza suferinta copiilor, a animalelor, a lumii intregi. E generoasa, sensibila si  extrem de toleranta. O iubeste toata lumea si are o gramada de prieteni. Vrea sa devina artista sau balerina:)

972586_292216727603683_1364164023_n

Sofia, pe de alta parte, e independenta, puternica. Fiind al doilea copil, a trebuit sa lupte pentru a obtine ce isi doreste, deci e mai putin toleranta decat Sara. Nu este prietena tuturor, dar de cele mai multe ori, e liderul:) Zice ca vrea sa devina educatoare sau calculatorista ca tati:)

10178180_292035784288444_278089288_n

Ele sunt comorile mele. Diferite, si totusi atat de complementare. Sara o intelege si o iarta adesea pe Sofia. Fiind mai mare si extrem de talentata, o invata o gramada de lucruri  in jocurile lor de-a scoala, de-a magazinul, de-a vecinele, de-a artistele. Isi impart rolurile, uneori cu vorba buna, alteori cu scandal:).

Ce stiu sigur e, ca se iubesc enorm si vor fi cel mai important sprijin una pentru cealalta toata viata.

Iar eu, nu am cum sa masor in procente dragostea fata de ele sau sa o compar….e totala si…neconditionata. Dar vor intelege asta, atunci cand vor fi si ele, mamici. Pana atunci, mai strig odata in gura mare: VA IUBESC LA FEEEEL:)


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru cei mari

Cum sa le spun copiilor mei?

156ef4b3b095147a59aa119af09bacba

http://www.pinterest.com

Cresc si intrebarile lor devin tot mai dificile.

Si ce as putea sa le spun copiilor mei care ma intreaba  candid:

De ce vorbeste atat de urat domnul acela suparat?
De ce claxoneaza isteric soferii in intersectie cand de-abia s-a facut galben?
De ce doamna isi smuceste si loveste copilul?
De ce multi prieteni de-ai nostri au ales sa locuiasca in alta tara?
De ce arunca fetita pe jos ambalajul de la ciocolata?
De ce am renuntat la jobul meu?
De ce nu mergem mai des in vacanta?
De ce stau oamenii pe strada cu mana intinsa?

Jonglez printre raspunsuri care sa nu trunchieze adevarul, dar care sa nu le taie aripile.

Le vorbesc despre un sistem de valori (si imi inghit lacrimile, pentru ca stiu sigur ca nu il avem toti).
Le vorbesc despre reguli pe care trebuie sa le respectam pentru ca asa este intr-o comunitate (si imi inabus revolta, pentru ca nu toti respecta regulile).
Le vorbesc despre dragoste si armonie si echilibru si toleranta si generozitate si bun simt (si sper din tot sufletul meu de parinte ca lumea lor va fi mai buna, si mai frumoasa si mai curata).

Si cum as putea sa le spun copiilor mei ca m-am gandit si eu sa plecam de aici de 1000 de ori, ca mi-am muscat limba de alte 100 de ori in parc sau la scoala sau la gradinita, ca visez si eu sa vad si sa descopar lumea cu ele, ca nu mai suport sa deschid televizorul, ca nu mai urmaresc stiri si politica si ca ma pierd in atatea angoase si intrebari si incercari….pentru ELE si pentru lumea lor mai buna.


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru cei mari

Sara, primavara din sufletul meu

20140818_193930

Mi-am propus sa nu uit niciun detaliu din cele mai importante zile ale vietii mele, acelea in care au venit pe lume fetitele mele: Sara si Sofia. Le-am scris pe rand povestile nasterii si amandoua au fost publicate in revista Mami. Ramele cu povestea fiecareia zac la loc de frunte in cutia lor cu amintiri: albumul bebelusului, hainutele de botez, prima rochita, primul desen, prima felicitare pentru mama…
Le impartasesc cu drag aici, cu voi:

Iubesc primavara. Ador florile si ma imbat cu mireasma lor. Cand a aparut Sara in viata noastra, am simtit ceva…ceva ce aducea a primvara. Nu am stiut cum sa numesc acel ceva si i-am spus simplu, dar adevarat, PRIMAVARA DIN SUFLETUL MEU!

Dar sa incepem cu inceputul.
Cu dorinta noastra de a deveni parinti. N-a fost sa fie din prima, am pierdut o sarcina la 10 saptamani si credeam ca lumea se va sfarsi atunci… A fost foarte dureros. Am depasit cu greu momentul si cel mai tare ma dureau incurajarile celor dragi care spuneau ca va veni altul. Ca si cum poti inlocui un copilas cu altul???

Dar dupa jumatate de an si doar la a doua incercare, a venit din nou un test cu doua liniute, dupa Anul Nou, de data asta am fost mai rezervati, nu am mai trambitat peste tot, abia cand totul a fost sigur! Mi-a fost rau, tare rau, pana a miscat minunea mica. Apoi a urmat o perioada minunata. Ma simteam bine, frumoasa, ma bucuram de fiecare moment, zi, saptamana, pozam burtica si ma mandream cu ea. Nu mi-era frica de nastere, visam doar la fetita mea… Am fost asa bucuroasa cand mi-a zis doctorul ca e fetita! Faceam eco dupa eco si plecam de-acolo ametiti de fericire. Clipa insa se apropia cu pasi repezi.

In noaptea de 28 august nu am dormit deloc. Asta dupa ce cu trei nopti inainte abia inchisesem un ochi. Pare-se ca se pregatea ceva, doar ca eu nu stiam.
29 august, dimineata, in jur de ora 5. Elimim dopul. Incep sa ma impacientez. Sotul doarme, dar macar e acasa, nu in delegatie, doctorul e in concediu, revine maine. Se fisurasera mebranele. Stiam si eu ca odata rupte mebranele trebuie mers la spital, ca apare pericolul de infectie. Doar ca nu eram pregatita sa nasc. Aveam doar 37 de saptamani. Daca bebe e prea mic? Cu cine nasc daca doctorul meu e in concediu? El era ferm convins ca nu se va intampla nimic in lipsa lui, asa ca nu mi-a lasat vreun inlocuitor. Minunat!

Ma duc in dormitor, il sarut usor pe sot si ii soptesc ca ar trebui sa mergem la spital. Pare dezorientat si imi zice pe jumatate dormind sa ma bag in pat, sigur nu nasc eu asa devreme. Ii mai explic odata ce s-a intamplat, pare ca s-a trezit, dar tot nu-I vine sa creada. In fine, ne moblizam, luam bagajul gata facut, slava Domnului si plecam la spital.
Ajungem acolo, era cam 7 dimineata, pustiu, o asistenta de la camera de garda abia se mobilizeaza sa se uite ce medic era de garda. Sunt din ce in ce mai necajita. Ma simt a nimanui acolo. Fara doctor. Singura intr-o sala de asteptare. Vine o rezidenta, ma suie pe masa, imi confirma ca s-au fisurat membranele si ca urmeaza sa nasc, mestereste ceva si cand ma ridic de pe masa balta. A rupt de tot mebranele. Nici acum nu stiu daca trebuia. Aflu ca medicul de garda e o doctorita buna de care auzisem si pe mana careia doctorul meu isi lasase pacientele si iau legatura cu ea. Eu… plang. Nu ma simt pregatita sa nasc. Nu asa. Nu acum. Altfel imi imaginam eu. Cu doctorul langa mine. Dar se pare ca nu mai e cale de intors. Si daca Sara asa a vrut, trebuie sa am incredere ca va fi totul bine. Sotul ma incurajeaza, dar parca nici lui nu-I vine sa creada ca se va intampla.
Mi se fac formele de internare. Intru in salon, si eu iarasi plang. Nu stiu de ce, dar nu puteam sa ma stapanesc, cred ca era modul meu de a ma descarca.

Ora 8. Stau cu sotul. Ma linisteste. Vine doctorita. Facem monitorizarea. Bebe e bine.
Ora 9.Primele contractii. Credeam eu, dureroase. Nu stiam inca ce inseamna cu adevarat durerea. Contractii neregulate. Dureri ca la menstruatie. Uneori mai puternice.
Ora 11 Contractiile devin regulate, la 10 minute.
Ora 12.00 Contractii la 5 minute.
Yupiiiiiiiiii!!! Ma bucur eu. Ce norocoasa sunt, o sa scap repede. Si nici nu a fost asa rau!
Facem monitorizarea, doctorita zice ca nu nasc curand, nu sint contractii eficiente.
Contractii la 8 minute. Apoi la 15 minute. Aiurea.
Nu vreau epidurala. Mi-e frica de ea. Am citit atatea, si riscurile pe care le presupune ma inspaimanta. Nu cred ca nu pot face fata durerii. Astea erau gandurile mele atunci. Se vede ca nu erau contractiile adevarate. Desi, dureroase erau.
Pe la 14 ma urca pe masa sa vedem dilatarea. Groaznic de dureros. 2 cm. Imi vine sa urlu. 2 afurisiti de cm dupa 5 ore de dureri???? Doctorita zice ca mai dureaza pana la noapte.
Si asa a fost.
Pe la ora 16, dilatare 3.
La 17 dilatare 4, sint dusa in sala de travaliu, pana atunci am stat in salon si a putut sta si sotul cu mine. Chiar mi-a fost de ajutor.
Ei, si de aici incepe cosmarul. De la ora 17 pana la 23.15 pana cand am nascut am tinut-o tot in niste dureri crunte. Cam ora si cm de dilatare. Nimic nu ajuta, nici mingea, nici plimbatul. Cand venea contractia ma paraliza. Ma straduiam sa respir si pana la un moment dat chiar mi-a reusit. De pe la dilatare 7-8 am cam cedat, nu mai puteam de durere, contractiile erau dese, nu mai reuseam sa respir cum trebuie, vomam. Controlul de dilatare era horror. Regretam ca nu facusem epidurala, sigur m-ar fi scutit de multe dureri. Dar acum era prea tarziu.
In fine, dilatare 9, contractii la un minut, senzatia de impingere, ma urca pe masa, dureri groaznice, imi zic sa imping in timpul contractiei. Ma invata cum sa inspir si cum sa dau drumul la aer. Moasa super, o tipa care a terminat psihologia, m-a incurajat tare mult, am avut mare noroc cu ea, doctorita superok. Nu mai imi pasa ca nu era doctorul meu. Voiam sa ma concentrez sa imping cum trebuie sa iasa bebe. Doar ca eram epuizata, si sa imping in timpul contractiei era foarte dureros. Cam jumate de ora a durat pana m-am mobilizat, am impins de vreo 5 ori, mi-a zis ca se vede capul si daca nu imping acum nu e bine, atat mi-a trebuit, m-am mobilizat si cu toata durerea am mai impins o data tare si am simtit cum zvacneste corpul ei, asa senzatie de usurare….

Nu-mi venea sa cred. Reusisem. Ma uitam cu ochi mari la mogaldeata aceea, pe care o curatau si aspirau si i-am auzit primul tipat. Nu o sa il uit niciodata. Asa clar mi-e intiparit si acum in minte. Se nascuse. Ea, minunea mea. Plangea in continuare. Si atunci mi-au pus-o pe burta. Ca prin minune, a inchis ochisorii si s-a linistit brusc. Pe burta lui mami. Ma uitam la ea. Atat de frumoasa. Grasuta mi se parea. Aveam sa aflu cateva minute mai tarziu ca Sara avea 53 de cm si 3, 300 kg. Foarte bine pt cele 37 de saptamani ale mele. Si prima nota de 10 din viata ei. Au luat-o de la mine si au inceput sa scoata placenta. Nedureros. Apoi cusatura pt epiziotomie. Asta a durut. Parca simteam acul acela pe viu, cu toata anestezia lor. Dar cu un ochi o priveam pe ea si nu mai conta nimic. Era asa frumoasa. Au dus-o afara sa o arate taticului. Era, bietul, in ultimul hal de agitatie. Mi-a zis ca i-au dat lacrimile instant cand i-au pus-o in brate. Avea parul inchis la culoare, si niste buze mici rosii, parca era Alba ca Zapada. Au terminat si cu mine si m-au mutat in salon. A venit el, sotul, 2 ore nu aveam voie sa adorm , trebuia masat uterul. Parca imi revenise toata forta, Voiam sa o mai vad. Mi-era tare dor de ea. Am mancat, m-am uitat la pozele si la filmarea ei, au trecut cele 2 ore si am dormit busteam pt prima data dupa multe zile. Adormisem cu gandul fericit ca avem o fetita sanatoasa si frumoasa. Ne-am hotarat sa o numim si Ioana, daca tot s-a hotarat sa vina pe lume mai devreme, de sarbatoarea Taierea Capului Sf. Ioan Botezatorul.

DSCF3683
Cam asta a fost povestea ei. A primului nostru copilas. Pentru noi… cea mai speciala. Eu una, nu mai sint le fel din acea zi in care au pus-o pe burta mea. M-am indragostit iremediabil de minunea mea, Sara!

Balea Lac


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru cei mari