Tag : mare

Parola de wi fi, va rog!

20150703_094630

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

In sfarsit, concediu!  Cat l-am asteptat! Plini de entuziasm, ne facem bagajele, burdusim masina si gata de calatorie.

Dupa un drum lung, dar nu foarte istovitor, ajungem. Ne cazam fericiti si asteptam sa atingem cu picioarele marea si nisipul fierbinte.

Totul e conform asteptarilor, ba chiar peste. Camera frumoasa, spatioasa, terasa minunata, complex ingrijit, cu maslini, portocali, lamai si palmieri.

Baiatul ne ajuta cu bagajele, ne trantim obositi in pat si punem telefoanele la incarcat.

Si brusc, ne loveste. Parola de wi fi.

C isi mai face un drum la masina, trece pe la receptie si vine cu parola. Inainte de orice… meritam o mica pauza. Introducem parola si constatam ca semnalul e foarte slab. Hmmmm. Starea de zen dispare usor si e inlocuita de incordare. Nu se  poate. La un complex de  4****.  Eu ma apuc de desfacut bagajele, resemnata ca e gata cu pauza mea, fetele isi pregatesc costumele de baie, C e agitat. O sa vorbeasca cu managerul, e inacceptabil. Poate or fi probleme doar cu camera noastra.

Mergem la mare, asa facem mereu. Primul lucru. Mergem sa o vedem si sa o atingem. Albastrul acela infinit ne linisteste mereu, ne incarca de energie pozitiva. Si revenim mereu, iremediabil vrajiti.

Uit de tot, de drumul lung, de pana de la sfarsitul calatoriei, de wi-fi si impreuna, ne bucuram de ea. De mare.

Devoram un platou cu fructe de mare proaspete si  ne cufundam intr-un somn odihnitor. Inainte de a inchide ochii, arunc o privire mobilului si ma gandesc ca as fi putut sa imi verific macar mailul. Dar cum nu avem wi-fi adorm bustean.

Ne trezim odihniti si plecam la plaja. La receptie, e proprietara/managerul. Complexul e o afacere de familie. Profitam de ocazie si intrebam care-i treaba cu wi-fi-ul, singurul lucru ramas nerezolvat.

Senina, femeia ridica din umeri si zambind ne anunta ca wi-fi nu exista decat la lobby bar, nu si in camere.

Buuuum.

Mie imi vine sa rad si ma gandesc ca o fi un semn sa citesc mai mult in vacanta asta, nu o sa stea lumea in loc fara net 1o zile, daca arde vreun email vin aici, la lobby. Sotul, insa, e impacientat. Om de vanzari, e destul de dependent de internet.

Plecam bombanind si jurand ca nu vom mai reveni la ei. Auzi, sa nu ai wi-fi in camera.

Si trece o zi. Si inca una. Si nu ne mai verificam nici mailuri, nici nu mai intram pe facebook, ca ne e lene sa mai mergem la lobby bar. Si seara in loc de butonare, bem o butelie de vin sau ne jucam fazan. Si citesc mult pe plaja, in camera si la piscina, ca nu e wi fi. Si vorbesc mult cu C.  Si ne jucam mult toti patru. Concediul perfect. Fara wi fi. Doar noi …si marea.

Iar la sfarsit, in loc de reclamatie, ii multumim doamnei. Ea zambeste cald. Si ne spune in engleza ei stalcita: “Stiti, nu sunteti primii care imi multumesc. Cred ca pur si simplu aveati nevoie sa nu fiti distrasi de nimic.”

 


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru cei mari, Uncategorized

Ce vrei sa te faci cand esti mare?

image.axd

Am auzit obsesiv cu totii intrebarea asta. Acum imi vine sa rad, cum ar putea un copil care  abia descopera lumea  si posibilitatile ei infinite, sa stie ce va face cand este adult?  Si cum va trebui sa isi asigure existenta cu ajutorul meseriei alese?

Si totusi…interesant de urmarit cum optiunile din copilarie au legatura cu meseriile alese in viata de adult . In unele cazuri, raspunsul la intrebarea cu pricina e confirmat de alegerea meseriei din viata de adult. In alte cazuri, optiunile initiale s-au transformat in simple pasiuni.  Si, mai este al treilea caz….cele care s-au stins pe drum, pentru ca nu au fost suficient de puternice sa treaca proba timpului.

E clar, cand suntem copii alegem cu sufletul, cand devenim adulti, alegem cu mintea. Rational.

Eu, de exemplu. Am vrut sa fiu prima data, invatatoare. Chiar am fost. Am terminat liceul pedagogic si am fost un an invatatoare. Apoi am facut facultatea si am lucrat pe rand in publicitate, marketing, PR, marketing…

Lumea copiilor m-a chemat din nou, atunci cand am devenit eu insami mamica. M-am reintors in gradinita, ca educatoare. Am crezut ca voi fi mai aproape de fetele mele. Nu se rupsese inca celebrul cordon:)

Am stat 1 an acolo, poate unul dintre cei mai frumosi si mai grei ani din viata mea. Acolo am decoperit si alt univers decat cel roz:), am patruns in universuri de zane si printi, acolo am, descoperit maretia si candoarea sufletului de copil, acolo am vazut si am simtit pe propria-mi piele ce munca grea si importanta e cea cu copiii. Si ce putin e inteleasa si valorizata astazi.

Am revenit in Marketing si PR, dragostea mea veche, si cred ca as fi putut ramane mult si bine aici, daca nu s-ar fi instalat, ea, INDOIALA…Ca e timpul sa merg mai departe, ca mi-e dor sa scriu mai mult ca vreau sa le vad crescand pe fetele mele si sa cresc si eu, in alt fel.

Si atunci gata, a incoltit ideea, au inceput sa se nasca visele, sa prinda contur si a fost ca si cum am stiut dintr-o data ca asta vreau sa fac  acum, cand sunt mare.:) Sa scriu. Povesti pentru copii. A fost o calatorie lunga, frumoasa, deloc istovitoare, din care am invatat enorm, si care m-a adus azi aici. Cred ca nu e niciodata prea tarziu sa iti urmezi visele, drumul, sufletul.

Ma gandesc acum de ce nu am facut-o mai demult? Simplu. Nu era vremea mea pentru povesti.


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru cei mari