Tag : minune

Sara, primavara din sufletul meu

20140818_193930

Mi-am propus sa nu uit niciun detaliu din cele mai importante zile ale vietii mele, acelea in care au venit pe lume fetitele mele: Sara si Sofia. Le-am scris pe rand povestile nasterii si amandoua au fost publicate in revista Mami. Ramele cu povestea fiecareia zac la loc de frunte in cutia lor cu amintiri: albumul bebelusului, hainutele de botez, prima rochita, primul desen, prima felicitare pentru mama…
Le impartasesc cu drag aici, cu voi:

Iubesc primavara. Ador florile si ma imbat cu mireasma lor. Cand a aparut Sara in viata noastra, am simtit ceva…ceva ce aducea a primvara. Nu am stiut cum sa numesc acel ceva si i-am spus simplu, dar adevarat, PRIMAVARA DIN SUFLETUL MEU!

Dar sa incepem cu inceputul.
Cu dorinta noastra de a deveni parinti. N-a fost sa fie din prima, am pierdut o sarcina la 10 saptamani si credeam ca lumea se va sfarsi atunci… A fost foarte dureros. Am depasit cu greu momentul si cel mai tare ma dureau incurajarile celor dragi care spuneau ca va veni altul. Ca si cum poti inlocui un copilas cu altul???

Dar dupa jumatate de an si doar la a doua incercare, a venit din nou un test cu doua liniute, dupa Anul Nou, de data asta am fost mai rezervati, nu am mai trambitat peste tot, abia cand totul a fost sigur! Mi-a fost rau, tare rau, pana a miscat minunea mica. Apoi a urmat o perioada minunata. Ma simteam bine, frumoasa, ma bucuram de fiecare moment, zi, saptamana, pozam burtica si ma mandream cu ea. Nu mi-era frica de nastere, visam doar la fetita mea… Am fost asa bucuroasa cand mi-a zis doctorul ca e fetita! Faceam eco dupa eco si plecam de-acolo ametiti de fericire. Clipa insa se apropia cu pasi repezi.

In noaptea de 28 august nu am dormit deloc. Asta dupa ce cu trei nopti inainte abia inchisesem un ochi. Pare-se ca se pregatea ceva, doar ca eu nu stiam.
29 august, dimineata, in jur de ora 5. Elimim dopul. Incep sa ma impacientez. Sotul doarme, dar macar e acasa, nu in delegatie, doctorul e in concediu, revine maine. Se fisurasera mebranele. Stiam si eu ca odata rupte mebranele trebuie mers la spital, ca apare pericolul de infectie. Doar ca nu eram pregatita sa nasc. Aveam doar 37 de saptamani. Daca bebe e prea mic? Cu cine nasc daca doctorul meu e in concediu? El era ferm convins ca nu se va intampla nimic in lipsa lui, asa ca nu mi-a lasat vreun inlocuitor. Minunat!

Ma duc in dormitor, il sarut usor pe sot si ii soptesc ca ar trebui sa mergem la spital. Pare dezorientat si imi zice pe jumatate dormind sa ma bag in pat, sigur nu nasc eu asa devreme. Ii mai explic odata ce s-a intamplat, pare ca s-a trezit, dar tot nu-I vine sa creada. In fine, ne moblizam, luam bagajul gata facut, slava Domnului si plecam la spital.
Ajungem acolo, era cam 7 dimineata, pustiu, o asistenta de la camera de garda abia se mobilizeaza sa se uite ce medic era de garda. Sunt din ce in ce mai necajita. Ma simt a nimanui acolo. Fara doctor. Singura intr-o sala de asteptare. Vine o rezidenta, ma suie pe masa, imi confirma ca s-au fisurat membranele si ca urmeaza sa nasc, mestereste ceva si cand ma ridic de pe masa balta. A rupt de tot mebranele. Nici acum nu stiu daca trebuia. Aflu ca medicul de garda e o doctorita buna de care auzisem si pe mana careia doctorul meu isi lasase pacientele si iau legatura cu ea. Eu… plang. Nu ma simt pregatita sa nasc. Nu asa. Nu acum. Altfel imi imaginam eu. Cu doctorul langa mine. Dar se pare ca nu mai e cale de intors. Si daca Sara asa a vrut, trebuie sa am incredere ca va fi totul bine. Sotul ma incurajeaza, dar parca nici lui nu-I vine sa creada ca se va intampla.
Mi se fac formele de internare. Intru in salon, si eu iarasi plang. Nu stiu de ce, dar nu puteam sa ma stapanesc, cred ca era modul meu de a ma descarca.

Ora 8. Stau cu sotul. Ma linisteste. Vine doctorita. Facem monitorizarea. Bebe e bine.
Ora 9.Primele contractii. Credeam eu, dureroase. Nu stiam inca ce inseamna cu adevarat durerea. Contractii neregulate. Dureri ca la menstruatie. Uneori mai puternice.
Ora 11 Contractiile devin regulate, la 10 minute.
Ora 12.00 Contractii la 5 minute.
Yupiiiiiiiiii!!! Ma bucur eu. Ce norocoasa sunt, o sa scap repede. Si nici nu a fost asa rau!
Facem monitorizarea, doctorita zice ca nu nasc curand, nu sint contractii eficiente.
Contractii la 8 minute. Apoi la 15 minute. Aiurea.
Nu vreau epidurala. Mi-e frica de ea. Am citit atatea, si riscurile pe care le presupune ma inspaimanta. Nu cred ca nu pot face fata durerii. Astea erau gandurile mele atunci. Se vede ca nu erau contractiile adevarate. Desi, dureroase erau.
Pe la 14 ma urca pe masa sa vedem dilatarea. Groaznic de dureros. 2 cm. Imi vine sa urlu. 2 afurisiti de cm dupa 5 ore de dureri???? Doctorita zice ca mai dureaza pana la noapte.
Si asa a fost.
Pe la ora 16, dilatare 3.
La 17 dilatare 4, sint dusa in sala de travaliu, pana atunci am stat in salon si a putut sta si sotul cu mine. Chiar mi-a fost de ajutor.
Ei, si de aici incepe cosmarul. De la ora 17 pana la 23.15 pana cand am nascut am tinut-o tot in niste dureri crunte. Cam ora si cm de dilatare. Nimic nu ajuta, nici mingea, nici plimbatul. Cand venea contractia ma paraliza. Ma straduiam sa respir si pana la un moment dat chiar mi-a reusit. De pe la dilatare 7-8 am cam cedat, nu mai puteam de durere, contractiile erau dese, nu mai reuseam sa respir cum trebuie, vomam. Controlul de dilatare era horror. Regretam ca nu facusem epidurala, sigur m-ar fi scutit de multe dureri. Dar acum era prea tarziu.
In fine, dilatare 9, contractii la un minut, senzatia de impingere, ma urca pe masa, dureri groaznice, imi zic sa imping in timpul contractiei. Ma invata cum sa inspir si cum sa dau drumul la aer. Moasa super, o tipa care a terminat psihologia, m-a incurajat tare mult, am avut mare noroc cu ea, doctorita superok. Nu mai imi pasa ca nu era doctorul meu. Voiam sa ma concentrez sa imping cum trebuie sa iasa bebe. Doar ca eram epuizata, si sa imping in timpul contractiei era foarte dureros. Cam jumate de ora a durat pana m-am mobilizat, am impins de vreo 5 ori, mi-a zis ca se vede capul si daca nu imping acum nu e bine, atat mi-a trebuit, m-am mobilizat si cu toata durerea am mai impins o data tare si am simtit cum zvacneste corpul ei, asa senzatie de usurare….

Nu-mi venea sa cred. Reusisem. Ma uitam cu ochi mari la mogaldeata aceea, pe care o curatau si aspirau si i-am auzit primul tipat. Nu o sa il uit niciodata. Asa clar mi-e intiparit si acum in minte. Se nascuse. Ea, minunea mea. Plangea in continuare. Si atunci mi-au pus-o pe burta. Ca prin minune, a inchis ochisorii si s-a linistit brusc. Pe burta lui mami. Ma uitam la ea. Atat de frumoasa. Grasuta mi se parea. Aveam sa aflu cateva minute mai tarziu ca Sara avea 53 de cm si 3, 300 kg. Foarte bine pt cele 37 de saptamani ale mele. Si prima nota de 10 din viata ei. Au luat-o de la mine si au inceput sa scoata placenta. Nedureros. Apoi cusatura pt epiziotomie. Asta a durut. Parca simteam acul acela pe viu, cu toata anestezia lor. Dar cu un ochi o priveam pe ea si nu mai conta nimic. Era asa frumoasa. Au dus-o afara sa o arate taticului. Era, bietul, in ultimul hal de agitatie. Mi-a zis ca i-au dat lacrimile instant cand i-au pus-o in brate. Avea parul inchis la culoare, si niste buze mici rosii, parca era Alba ca Zapada. Au terminat si cu mine si m-au mutat in salon. A venit el, sotul, 2 ore nu aveam voie sa adorm , trebuia masat uterul. Parca imi revenise toata forta, Voiam sa o mai vad. Mi-era tare dor de ea. Am mancat, m-am uitat la pozele si la filmarea ei, au trecut cele 2 ore si am dormit busteam pt prima data dupa multe zile. Adormisem cu gandul fericit ca avem o fetita sanatoasa si frumoasa. Ne-am hotarat sa o numim si Ioana, daca tot s-a hotarat sa vina pe lume mai devreme, de sarbatoarea Taierea Capului Sf. Ioan Botezatorul.

DSCF3683
Cam asta a fost povestea ei. A primului nostru copilas. Pentru noi… cea mai speciala. Eu una, nu mai sint le fel din acea zi in care au pus-o pe burta mea. M-am indragostit iremediabil de minunea mea, Sara!

Balea Lac


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru cei mari