Tag : sistem

Amintiri din alt infern. Remember #colectiv

12195930_917875938300286_8554931262122266344_n

Au trecut Sarbatorile. Au trecut trei luni.  Am incercat sa uit. Sa ignor golul acela din stomac si nodul din gat. Nu am reusit. E tot acolo.

Inca nu reusesc sa privesc vreo fotografie cu cei care au pierdut lupta si inca imi dau lacrimile la aproape orice piesa rock.

Am stat mult sa ma gandesc daca sa scriu asta. E parca…dintr-o alta viata. O parte dureroasa, pe care am lasat-o in urma si de care as vrea sa uit. Mi-a fost frica. 1000 de frici. Frica de a fi compatimita.   Frica de a-mi expune sufletul si de a retrai un cosmar pe care am incercat toata viata sa il las in urma.

Totusi, lunile acestea nu mi-am gasit linistea. Nici rugaciunile spuse, nici lumanarile aprinse, nimic nu m-a ajutat. In adancul sufletului, stiu ca trebuie sa o spun. Ca va fi terapeutic. Iar daca va da cuiva speranta sau ii va fi de folos, atunci chiar a meritat.

Aveam 14 ani si absolvisem cu succes clasa VIII-a. Am invatat mult, am dat admitere la liceu, am intrat printre primii si urma sa ma bucur de o binemeritata vacanta de vara. Aveam atatea planuri si visuri. N-a fost sa fie asa. Dumnezeu, acelasi pe care il invoc si acum, cand sufletul meu plange  la vederea fotografiilor din Colectiv, avea alte planuri cu mine.
Am fost intr-o excursie cu parintii si ne-am intors acasa cu un autobuz. Era arhiplin, om in om. Totusi, ne-au lasat sa urcam asa, distanta fiind una scurta. La un moment dat, am auzit o explozie puternica si am simtit valuri fierbinti alunecand pe picioare. Fractiuni de secunda. Atat dureaza sa ti se ia tot. Nu ma puteam misca, nu ma puteam intoarce, eram practic imobilizata intre oameni si vasul acela din care curgea lichid negru, fierbinte pe mine.

“Opriti autobuzul! Opriti autobuzul! ” auzeam oamenii strigand, dar soferul continua sa conduca autobuzul blestemat.
Tipam si ma zvarcoleam incercand sa scap de lava fierbinte care curgea fara incetare. Mai tarziu, m-am gandit: ce as fi putut face altfel? Sa ma arunc pe oameni? Sa mor pur si simplu? Ce puteam  face sa ma salvez? Ce trebuie sa fi simtit toti tinerii aceia, in secundele fatale dinaintea mortii?
Cum sa nu empatizez cu ei, cand am trecut si eu printr-un infern fierbinte? Daca scapam pe mine o oala, mi-am zis mai tarziu, ar fi fost vina mea, poate as fi acceptat mai usor totul, asa, ma simteam neputincioasa, furioasa pe un sistem bolnav, peticit, corupt si parca fara scapare. Iar eu eram nevinovata.

Ei toti sunt NEVINOVATI. Poarta doar vina de a se fi nascut aici, intr-o tara, in care nimic nu e sigur si totul e in afara legii.
A oprit soferul, intr-un final, IN STATIE, ca doar nu era o urgenta, iar eu, parca pluteam si jucam intr-un soi de film. De groaza. Bucati de piele imi atarnau pe picioare, adrenalina ma facea sa pasesc in continuare fara sa realizez ce grava e situatia, oamenii priveau ingroziti un spectacol al carui actor nefericit eram eu.
De-abia cand am ajuns la spital, in Sectia de Arsi, cand am vazut figura grava a medicului de garda, cu mama alaturi plangand neputincioasa, cu dureri insuportabile si frisoane ingrozitoare, de-abia atunci am realizat ce s-a intamplat. Si am inceput sa-mi traiesc cosmarul.
40 % din corp avea arsuri de gradul 2, 3 si 4, prognosticul nu era unul bun, iar eu iarasi simteam ca plutesc dintr-un pat intr-altul, intr-un univers paralel in care, la cei 14 ani aveam inca picioarele mele frumos bronzate si nu urcasem in acel autobuz.
Au urmat zile, saptamani, luni intregi de spitalizare, chinuri cumplite si suflet facut farame. Grefe de piele, procese istovitoare cu un sistem care nu-si recunostea vina si, cand intr-un final a facut-o, a facut-o doar ca sa-si rada de mine.
Fiecare zi a fost o lupta. O lupta cu dureri mai mari decat am crezut ca poate cineva indura, o lupta pe care am fost tentata sa o abandonez adesea, dar pe care chipurile brazdate de suferinta ale celor dragi m-au indemnat sa o duc pana la capat. Si AZI le sunt recunoscatoare. Fiecare sms, telefon, zambet sau strangere de mana a contat. Si m-a ajutat.
A trebuit sa invat sa merg din nou, fiecare pas imi facea lacrimile sa curga si sangele sa tasneasca. Si tata imi spunea cu blandete “Haide, inca o scara! Inca una. In fiecare zi, inca una!” Iar…scara de sus…era limita mea.
A trebuit sa invat sa ma pot privi, sa ma pot iubi din nou, sa infrunt privirile curioase sau care nu reuseau sa isi ascunda repulsia. Mi-am adunat bucatelele de suflet si am incercat sa le pun la loc si sa recladesc ceea ce-mi fusese luat.
L-am pierdut pe Dumnezeu atunci. Mi se parea de neinteles si de neacceptat. Nu facusem nimanui niciun rau, nu gandisem si nu dorisem raul nimanui. De ce eu? Ma intrebam mereu. Deznadejde, revolta si neputinta. Asta simteam.
Asa a trecut vacanta mea de vara si prima luna din liceu. M-am dus mai tarziu, o intrusa si o introvertita. 0% incredere in mine. Murisera atunci, in autobuzul infernului, toate visurile si increderea mea.
Am invatat cu anii sa ma ascund sub zeci de zambete efemere, am invatat sa ma eschivez, iar daca a trebuit sa infrunt privirile si curiozitatea oamenilor, am suferit in tacere de fiecare data.
Continui sa ma visez la fel, cu picioare frumoase si nemutilate.
Am invatat sa traiesc cu povara mea.
Am intalnit oameni care au vazut dincolo de aparente.
Mi-am facut noi visuri si am indeplinit o mare parte din ele.
Am devenit mama si am cunoscut cea mai sublima forma de dragoste.
Am invatat sa nu judec si sa nu pun etichete. Fiecare om are povestea si povara lui.
L-am regasit pe Dumnezeu.

M-am regasit pe mine si m-am impacat cu toate.

Mai putin cu SISTEMUL acesta care ucide vieti si omoara visuri. Drama din Colectiv m-a sensibilizat peste masura. Am empatizat cu fiecare in parte, m-am rugat pentru fiecare in parte, am plans la fiecare fotografie pe care am vazut-o. Pentru ca fiecare, nu a fost doar o o cifra dintr-un bilant sinistru, ci o fiinta, un suflet cu visuri, curmate de erorile aceluiasi SISTEM bolnav si putred. Fiecare dintre cei care au murit in flacari sau se zbate pe-un pat de spital e copilul, iubitul, iubita, parintele cuiva. Si nu are nicio vina ca s-a aflat ATUNCI acolo.
Dumnezeu sa-i ierte pe cei care au plecat nedrept si mult prea repede dintre noi. Acelasi Dumnezeu sa le dea putere, rabdare si incredere celor care se zbat pe paturi de spital, iar atunci cand vor pleca de acolo sa gaseasca in ei si in cei din jur suficienta dragoste si putere cat sa invete sa traiasca din nou.

63

 


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru cei mari

In numele copiilor nostri

http://www.stiridecluj.ro/social/elev-de-7-ani-umilit-crunt-la-o-scoala-din-cluj-profesoara-ii-pune-si-pe-copii-sa-il-umileasca-audio-exclusiv

 

ad45b08d60781dd7c75629137a9438db

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Nici nu stiu cum sa o  numesc. Mi-e greu sa ma adresez cu “Doamna Invatatoare”. Pentru ca nu este, in opinia mea nici “invatatoare” si nici “doamna”.

Un calau, care reteaza, cu buna stiinta, aripile unor copii care nu percep inca clar, granitele dintre ce e bine si ce e rau, ce e corect, ce e gresit. Ce e normal si ce e deviant.

Acel copil, care a fost umilit in repetate randuri de ea, de clasa, tot la indemnul ei, care a fost facut “bebelus”, “incompetent” ,”jumatate de creier” va porni in viata cu indoiala ca poate nu e suficient de bun. Pentru  ca a zis-o ea, Doamna. Ea, cea care reprezinta autoritatea suprema. La scoala. Chiar si acasa. De cate ori nu ne-am confruntat cu vorbele acestea “pentru ca asa a zis Doamna”?

Si acest lucru mi se pare infinit mai greu de observat, de controlat, de corectat, de catre noi, parintii. Calitatea morala a celor care ar trebui sa ne educe copiii. Sigur ca nu sunt multi asa, dar daca e unul, deja e  mult. Daca un copil pleaca de la scoala cu aripile frante, atunci cand ar trebui sa simta ca zboara, deja e mult.

Pana aici!

Dam totul, sacrificam totul, ne culpabilizam pentru ca nu petrecem suficient timp, ca poate nu le acordam suficienta atentie copiilor nostri, si vine, EA, acest monstru, care nu are nici tact pedagogic, nici daruire, nici empatie, nici bun simt si sterge pe jos cu toti cei ” sapte ani de -acasa” ai nostri. Si tot ceea ce am cladit noi, cu dragoste, respect, armonie risca sa se clatine.  Pentru ca oameni ca ea, sunt tolerati intr-un sistem bolnav si putred.

Si toate celelalte cadre didactice, cele bune, care merita toata admiratia si pretuirea noastra, sunt tarate mereu si mereu in aceste povesti sinistre. Pentru ca sunt parte a aceluiasi sistem.

Fetita mea are tot 7 ani. Ne lupam si noi cu cifrele, cu trecerea peste ordin. Materia e din ce in ce mai condensata. De multe ori, noi, ca si parinti, avem dificultati sa intelegem cerintele unor exercitii si probleme. de clasa 1.

Poate si de-asta, m-a sensibilizat stirea. Am plans.

Eu, ca mama de copil de 7 ani, pentru ca lupt in fiecare zi, sa aiba mai multa incredere in ea.

Eu, ca fost cadru didactic, care a iesit din sistem, tocmai pentru ca nu se regasea in el.

Eu, pentru ca  nu trece nicio  zi sa nu fiu recunoscatoare pentru “Doamna Invatatoare” a noastra. Un cadru didactic in adevaratul sens al cuvantului. Cu experienta, tact pedagogic, inteligenta emotionala, daruire si cu o frumusete sufleteasca cum rar am intalnit.

As vrea, sa putem vorbi toti asa de profesorii copiilor nostri, sa mergem la serviciu linistiti ca i-am lasat ” pe maini bune”. Sa privim in ochii lor, si sa nu citim teama, neincrederea, ci doar bucuria, dragostea de carte si increderea in fortele proprii.

 

Sursa foto: pinterest Found on bubbelsoda.tumblr.com


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru cei mari

Copilul meu este unic

 

 

20150223_12231820150222_143238

20150110_154350-120150222_143221

 

 

 

 

 

Intr -o zi, Sara a ajuns acasa trista. Am intrebat-o ce s-a intamplat si cu lacrimi in ochi mi-a spus ca a luat un B. Primul ei B.

Mi-a mai spus, justificandu-se timid ca si alti copii au luat B. Si ca totusi, in rest are doar….FB.

Iar eu mi-am amintit gustul amar al primei mele note de 4 (pentru ca uitasem atlasul geografic, nu ca o reflectare a cunostintelor mele).

Am realizat ca e nevoie de o alta discutie in  care sa-i reamintesc ca asteptarile mele sunt mai presus de note si calificative.

 

I-am spus din nou ca e mult mai important tot ceea ce invata si ceea ce ramane dupa invatare. Ca vor fi cunostinte, deprinderi care o vor ajuta in viata.

I-am repetat pentru a …nu stiu cata  oara ca sunt cea mai mandra mamica si ca ea e cea mai grozava fetita.

Am intrebat-o ce-a gresit, nu ca sa o cert, ci ca sa ne corectam greseala  si sa invatam ceva din ea.

I-am spus ca nu o sa ne comparam niciodata cu nimeni, pentru ca ea este UNICA, si  nu concuram decat cu noi insine, sa fim mai buni, sa invatam mai usor, sa crestem si sa ne dezvoltam frumos.

I-am reamintit ca, dincolo de note si calificative, e important sa gaseasca bucuria si dragostea de carte. Si ea a gasit-o. Merge cu placere la scoala, are o invatatoare minunata, care crede si impartaseste aceleasi valori ca si noi, are prieteni multi, adora sa citeasca, sa scrie, se descurca excelent la matematica.

I-am explicat ca notele si evaluarile sunt necesare pentru acest sistem, dar nu trebuie sa se simta presata de ele, pentru ca eu niciodata nu o voi presa din pricina lor.

I-am mai spus ca fiecare copil o sa aiba anumite materii preferate si ca va excela la acestea, in detrimentul altora. Si ca e normal sa fie asa.

Am imbratisat-o strans si i-am soptit ca o iubesc,  ca am incredere in ea  si sunt sigura ca va deveni un om cu suflet mare si ca isi va alege o meserie pe care sa o iubeasca si care sa ii aduca satisfactii.  I-am spus ca e grozava si ma face atat de mandra,  ca imi creste inima de bucurie cand o vad plutind ca o lebada, ca sunt fericita ca citeste carti, ca o invata pe surioara ei tot ceea ce invata ea la scoala, ca ma bucur cand vad cati prieteni are si cu cata generozitate daruieste si iarta. Iar aceste lucruri, sunt infinit mai importante, decat o nota sau un calificativ.

 


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru cei mari

Exista viata dupa corporatii:)

dd94201f2403eb22e743b2d7c984b23f

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Nu e usor sa decizi ca vrei sa devii antreprenor. Sa iesi dintr-un sistem in care ai fost inregimentat atatia ani, si sa iti urmezi niste vise, planuri care inca nu au consistenta, dar au atata forta, incat te-au convins sa incerci.

Odata instalat gandul….nu prea mai poti da inapoi. Gasesti argumente in favoarea lui, si toate celelalte alternative nu te mai multumesc. Cumva, trebuie sa incerci si asta.

Si urmeaza o perioada frumoasa, in care iti faci planuri si visezi. Cauti, experimentezi, vorbesti cu oameni, trasezi strategii.

Si apoi, o perioada usor confuza….dintr-o data nu ma ai  sef, program de respectat, deadline-uri. Si devii tu propriul sef, iti faci agenda, si e nevoie de mai multa disciplina decat in corporatie:) Stabiliesti niste limite, iti setezi asteptarile si mergi mai departe.

Si probabil ca urmeaza o perioada grea, asa cum spun multi dintre prietenii si cunostintele mele, si totusi….niciunul nu  s-ar intoarce in sistem:)

Vestea minunata in aceasta noua viata e ca te simti mult mai liber, infinit mai creativ, neuronii se misca cu mult mai multa repeziciune si tu  vezi oportunitati in fiecare discutie, intalnire. Cu alte cuvinte, traiesti mai intens.

Cred in continuare ca exista un timing pentru fiecare dintre noi si ca lucrurile bune vin incet si lin, dar se cladesc frumos si trainic.

 

 


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru cei mari

Generatia Acronimelor si a nimanui

10603302_728242580597759_5954368177768140415_n

Sara este eleva in clasa l. Imi amintesc reactia parintilor cand am primit orarul. AVAP, MM, MEM, DP va suna cunoscut? Arte vizuale si abilitati practice, muzica si miscare, matematica si explorarea mediului, dezvoltare personala…Si lista continua:)

Pe astea sigur le stiti: FB, B, S sau I. Doar totul se raporteaza la ele. Si aici, variantele sunt multiple: FB/B, FB cu o steluta, FB –

Eu una am un gust amar si o revolta inabusita pentru sistemul acesta dezlanat si incoerent. Imi vine si acum sa plang cand ma gandesc la prima zi de clasa l a copilului meu. Dupa niste discursuri halucinante si de neinteles ale preotului, directorului si politistului sau pompierului nici nu mai stiu, ca nu auzeam oricum nimic, ma asteptam sa mergem in clase. Ne-am imbracat  frumos si am pregatit cu drag si emotie ghiozdanul. Nu am mai mers in sali, pentru ca nu aveam nimic pe mese. Doar nu se hotarasera asupra abecedarului:(  Mi-am amintit in drumul nostru spre casa  de poza mea din clasa l cu abecedarul si floarea. Si emotia infinita din acea zi. Mi-am inghitit lacrimile si am creat eu povesti si asteptari, ca sa simta si ea. Emotia primei zile de clasa l.

Am auzit o tona de explicatii, una mai penibila ca alta.

Ba ca, ei au avut parte de o primire festiva in clasa pregatitoare. Alt experiment. A tinut cineva cont de ceea ce am zis noi, parintii?

Ba ca sa avem rabdare, ca vor fi mai bune si mai competitive noile manuale….Mi-e si frica sa ma gandesc….

Ba l-am vazut pe Ponta butonand incantat tableta si aratandu-ne viitorul luminos care ne asteapta.

Pana atunci, Doamna, singura care merita tot respectul si admiratia mea din sistemul acesta, scrie in fiecare pauza caiete, listeaza tone de fise, incearca sa intuiasca continutul manualului ca sa comande caiete auxiliare in ton cu acestea. Probabil isi inabusa si ea revolta impotriva sistemului si doar dragostea pentru acesti copii si meseria ei ii dau puterea sa mearga mai departe.

Nu stim nimic, nu mai intelegem nimic. Se iau masuri si nu se lasa timp sa se oberve rezultate. Pentru ca se schimba iar. Si iar. Cu alti oameni, alti guvernanti,  alte idei, alte experimente.

Mi-e dor de multe lucruri bune din scoala mea. De nota 10 care avea insemnatate si forta. De emotia  reala  din prima zi de scoala, de premiul l, de coronita, de tabere frumoase si olimpiade adevarate.

Mi-e groaza cand ma gandesc ce se va alege de invatamantul acesta al universitarilor fara BAC, mi-e rusine cand aud cadre didactice care nu vorbesc corect gramatical, ma ingrozesc cand aud ce se intampla in unele tabere de copii. Pentru ca as vrea sa le trimit si pe ele intr-o zi.

Ma ingrozesc cand vad ca temele sunt tot mai multe si materia tot mai incarcata. Ma intreb pentru a nu stiu cata oara, daca fac bine insistand sa raman aici, intr-un sistem care pare iremediabil pierdut.

Visez la normalitate. Pentru copiii mei. La o scoala frumoasa, curata, colorata si vesela unde sa vina cu drag. Sa nu existe incrancenare pentru note. Ci pentru castigul lor personal. Sa nu se incurajeze competitia intre ei, ci cu ei insisi.

Visez la manuale frumoase si prietenoase, nu la tablete,  la ore afara in parc sau in curte. La clase cu mai putini copii de care sa se poate ocupa profesorii. la Doamne, asa cum e a noastra, buna, profesionista, calda.

Am incercat si incerc in fiecare zi sa nu-i arat Sarei dezamagirea mea. Sa-i arat doar partea frumoasa, sa-i starnesc curiozitatea, dragostea fata de scoala si carte. Pentru ca undeva acolo, in sufletul meu, mai e o speranta. Ca o sa le fie bine.


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru cei mari