Tag : suflet

Amintiri din alt infern. Remember #colectiv

12195930_917875938300286_8554931262122266344_n

Au trecut Sarbatorile. Au trecut trei luni.  Am incercat sa uit. Sa ignor golul acela din stomac si nodul din gat. Nu am reusit. E tot acolo.

Inca nu reusesc sa privesc vreo fotografie cu cei care au pierdut lupta si inca imi dau lacrimile la aproape orice piesa rock.

Am stat mult sa ma gandesc daca sa scriu asta. E parca…dintr-o alta viata. O parte dureroasa, pe care am lasat-o in urma si de care as vrea sa uit. Mi-a fost frica. 1000 de frici. Frica de a fi compatimita.   Frica de a-mi expune sufletul si de a retrai un cosmar pe care am incercat toata viata sa il las in urma.

Totusi, lunile acestea nu mi-am gasit linistea. Nici rugaciunile spuse, nici lumanarile aprinse, nimic nu m-a ajutat. In adancul sufletului, stiu ca trebuie sa o spun. Ca va fi terapeutic. Iar daca va da cuiva speranta sau ii va fi de folos, atunci chiar a meritat.

Aveam 14 ani si absolvisem cu succes clasa VIII-a. Am invatat mult, am dat admitere la liceu, am intrat printre primii si urma sa ma bucur de o binemeritata vacanta de vara. Aveam atatea planuri si visuri. N-a fost sa fie asa. Dumnezeu, acelasi pe care il invoc si acum, cand sufletul meu plange  la vederea fotografiilor din Colectiv, avea alte planuri cu mine.
Am fost intr-o excursie cu parintii si ne-am intors acasa cu un autobuz. Era arhiplin, om in om. Totusi, ne-au lasat sa urcam asa, distanta fiind una scurta. La un moment dat, am auzit o explozie puternica si am simtit valuri fierbinti alunecand pe picioare. Fractiuni de secunda. Atat dureaza sa ti se ia tot. Nu ma puteam misca, nu ma puteam intoarce, eram practic imobilizata intre oameni si vasul acela din care curgea lichid negru, fierbinte pe mine.

“Opriti autobuzul! Opriti autobuzul! ” auzeam oamenii strigand, dar soferul continua sa conduca autobuzul blestemat.
Tipam si ma zvarcoleam incercand sa scap de lava fierbinte care curgea fara incetare. Mai tarziu, m-am gandit: ce as fi putut face altfel? Sa ma arunc pe oameni? Sa mor pur si simplu? Ce puteam  face sa ma salvez? Ce trebuie sa fi simtit toti tinerii aceia, in secundele fatale dinaintea mortii?
Cum sa nu empatizez cu ei, cand am trecut si eu printr-un infern fierbinte? Daca scapam pe mine o oala, mi-am zis mai tarziu, ar fi fost vina mea, poate as fi acceptat mai usor totul, asa, ma simteam neputincioasa, furioasa pe un sistem bolnav, peticit, corupt si parca fara scapare. Iar eu eram nevinovata.

Ei toti sunt NEVINOVATI. Poarta doar vina de a se fi nascut aici, intr-o tara, in care nimic nu e sigur si totul e in afara legii.
A oprit soferul, intr-un final, IN STATIE, ca doar nu era o urgenta, iar eu, parca pluteam si jucam intr-un soi de film. De groaza. Bucati de piele imi atarnau pe picioare, adrenalina ma facea sa pasesc in continuare fara sa realizez ce grava e situatia, oamenii priveau ingroziti un spectacol al carui actor nefericit eram eu.
De-abia cand am ajuns la spital, in Sectia de Arsi, cand am vazut figura grava a medicului de garda, cu mama alaturi plangand neputincioasa, cu dureri insuportabile si frisoane ingrozitoare, de-abia atunci am realizat ce s-a intamplat. Si am inceput sa-mi traiesc cosmarul.
40 % din corp avea arsuri de gradul 2, 3 si 4, prognosticul nu era unul bun, iar eu iarasi simteam ca plutesc dintr-un pat intr-altul, intr-un univers paralel in care, la cei 14 ani aveam inca picioarele mele frumos bronzate si nu urcasem in acel autobuz.
Au urmat zile, saptamani, luni intregi de spitalizare, chinuri cumplite si suflet facut farame. Grefe de piele, procese istovitoare cu un sistem care nu-si recunostea vina si, cand intr-un final a facut-o, a facut-o doar ca sa-si rada de mine.
Fiecare zi a fost o lupta. O lupta cu dureri mai mari decat am crezut ca poate cineva indura, o lupta pe care am fost tentata sa o abandonez adesea, dar pe care chipurile brazdate de suferinta ale celor dragi m-au indemnat sa o duc pana la capat. Si AZI le sunt recunoscatoare. Fiecare sms, telefon, zambet sau strangere de mana a contat. Si m-a ajutat.
A trebuit sa invat sa merg din nou, fiecare pas imi facea lacrimile sa curga si sangele sa tasneasca. Si tata imi spunea cu blandete “Haide, inca o scara! Inca una. In fiecare zi, inca una!” Iar…scara de sus…era limita mea.
A trebuit sa invat sa ma pot privi, sa ma pot iubi din nou, sa infrunt privirile curioase sau care nu reuseau sa isi ascunda repulsia. Mi-am adunat bucatelele de suflet si am incercat sa le pun la loc si sa recladesc ceea ce-mi fusese luat.
L-am pierdut pe Dumnezeu atunci. Mi se parea de neinteles si de neacceptat. Nu facusem nimanui niciun rau, nu gandisem si nu dorisem raul nimanui. De ce eu? Ma intrebam mereu. Deznadejde, revolta si neputinta. Asta simteam.
Asa a trecut vacanta mea de vara si prima luna din liceu. M-am dus mai tarziu, o intrusa si o introvertita. 0% incredere in mine. Murisera atunci, in autobuzul infernului, toate visurile si increderea mea.
Am invatat cu anii sa ma ascund sub zeci de zambete efemere, am invatat sa ma eschivez, iar daca a trebuit sa infrunt privirile si curiozitatea oamenilor, am suferit in tacere de fiecare data.
Continui sa ma visez la fel, cu picioare frumoase si nemutilate.
Am invatat sa traiesc cu povara mea.
Am intalnit oameni care au vazut dincolo de aparente.
Mi-am facut noi visuri si am indeplinit o mare parte din ele.
Am devenit mama si am cunoscut cea mai sublima forma de dragoste.
Am invatat sa nu judec si sa nu pun etichete. Fiecare om are povestea si povara lui.
L-am regasit pe Dumnezeu.

M-am regasit pe mine si m-am impacat cu toate.

Mai putin cu SISTEMUL acesta care ucide vieti si omoara visuri. Drama din Colectiv m-a sensibilizat peste masura. Am empatizat cu fiecare in parte, m-am rugat pentru fiecare in parte, am plans la fiecare fotografie pe care am vazut-o. Pentru ca fiecare, nu a fost doar o o cifra dintr-un bilant sinistru, ci o fiinta, un suflet cu visuri, curmate de erorile aceluiasi SISTEM bolnav si putred. Fiecare dintre cei care au murit in flacari sau se zbate pe-un pat de spital e copilul, iubitul, iubita, parintele cuiva. Si nu are nicio vina ca s-a aflat ATUNCI acolo.
Dumnezeu sa-i ierte pe cei care au plecat nedrept si mult prea repede dintre noi. Acelasi Dumnezeu sa le dea putere, rabdare si incredere celor care se zbat pe paturi de spital, iar atunci cand vor pleca de acolo sa gaseasca in ei si in cei din jur suficienta dragoste si putere cat sa invete sa traiasca din nou.

63

 


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru cei mari

Pentru voi

IMG_0157-bl 2oVoi, cu zambetul stirb si ochi umezi calzi

Voi, cu rasul cristalin, usor gutural

Voi, care  stalciti adorabil unele cuvinte

Voi, cu replici furate din filme incercand sa pareti oameni mari

IMG_0042 1

Voi, analizandu-mi mancarea ca niste adevarati Master Chefi

Voi, pe bancheta din spate a masinii, ca in visul meu dintotdeauna

Voi, cu chicotelile si jocurile voastre, dansuri, karaoke, imi amintiti de mine si de sora mea, si de cat de frumoasa a fost copilaria noastra.

Voi, azi, acum, aveti nevoie de mine. Ma cautati si ochii vi se lumineaza cand ma gasiti, chiar daca ne-am vazut a …nu stiu cata oara azi.

Voi, ma imbratisati fara nici un motiv si fara sa asteptati absolut nimic in schimb. Ma iertati cu atata usurinta si ma iubiti neconditionat.

Imi faceti desene, felicitari, inimioare si floricele, iar eu nu ma indur sa arunc nici una, chiar daca frumoasele voastre cutii de amintiri au devenit neincapatoare.

Si stiu, si mi se pune mereu un nod in gat cand ma gandesc ca trece mult prea repede acest timp al nostru, si ca veti creste mai mari si veti avea din ce in ce mai putina nevoie de mine. Si….desi fac poze, si scriu jurnale si blog si indes lucruri in cutiile voastre, stiu, ca cele mai pretioase amintiri vor ramane, aici, in sufletul meu, pentru totdeauna.

Pentru voi, minunile mele roz, stiu sigur ca nu exista nimic ce nu as putea face, pentru ca voi, imi daruiti aripi si infinita dragoste.

De aceea, cand sunt  uneori obosita de alergatura de peste zi, in momentele cand ma simt coplesita,  in diminetile cand ma trezesc cu dureri de spate pentru ca am dormit  intre voi doua, imi incolteste in minte si in suflet un singur  gand:

Bucura-te  azi de frumusetea si candoarea lor. Fa-le sa fie mandre ca esti mamica lor si fii la randul tau mandra de toate realizarile lor-  pasi marunti, dar, importanti pentru ele, care le vor da aripi si le  vor contura minunat personalitatea.

 

 


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru cei mari

“Doar pentru ca cineva nu te iubeste asa cum vrei tu, nu inseamna ca nu te iubeste cu toata fiinta sa”

d88bf3cfb79e1ca2256e0bb8f55dfeda

De cate ori, ai inchis ochii si ti-ai inghitit lacrimile?

Dorindu-ti  ca el sa nu-ti fi spus acele lucruri, sa nu fi facut  acel gest.

Sau dimpotriva, dorindu-ti  sa spuna ceva, sa  faca ceva  atunci cand tacerea devenea  prea sufocanta?

Cu fiecare lacrima inghitita, a mai murit putin iubirea voastra. Cu fiecare vorba nespusa sau spusa gresit ati mai ingropat putin din ea.

Iar cand au mai ramas doar cioburile….te intrebi neputincioasa daca  mai poti reconstrui ceva? Si sa fie… la fel?

Da, stiu, o sa spui, barbatii sunt diferiti. Simt diferit. Doresc diferit. Iubesc diferit.

Tocmai de aceea, inainte de a renunta, merita sa incerci sa-l inveti sa te iubeasca asa cum vrei tu. Sau macar pe aproape. Dragostea e un joc in doi…

Stiu, ai vrea, sa nu fie nevoie sa-i spui, sa simta tristetea ta si sa te ia pur si simplu in brate. Daca insa nu o face, nu inseamna ca nu te iubeste, ci poate ca nu stie cum sa o faca.

Arata-i nevoia ta si condu-l cu pasi mici acolo…In sufletul tau.

 

 

 


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru cei mari

Fiecare om are povestea si povara lui

fcbb6a984aa895c00799b85585cc7566

Lectia cea mai importanta pe care am invatat-o de la viata a fost sa nu judec pe nimeni.

Cred  cu putere, ca fiecare om are povestea si povara lui. Unii o spun in cuvinte, altii o arata in mii de feluri tacute.

Candva,demult, am inteles asta, cu adevarat.

 

A fost odata  o fataFrumoasa, extrem de inteligenta, eleganta. Toata lumea spunea, insa,  ca e increzuta, cu nasul pe sus.

Asa si parea. Pentru ca purta masti. Se proteja de tot ce credea ca o poate rani din nou.  Asta pentru ca viata a fost pentru ea o continua lupta. De supravietuire-  intr-o familie destramata. De castigare a existentei-  intr-o lume care ii favoriza doar pe cei instariti.  De a demonstra celor care nu o sustineau si nu credeau in ea-  ca poate si va reusi sa isi indeplineasca visul.

Mi-a spus atunci, demult, ceva ce mi-a ramas intiparit in minte si in suflet pentru totdeauna:

Oamenilor buni nu le e greu sa-mi vada sufletul.

 

 


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru cei mari

“Ce mai faci?”

 

 

 

450681c6ee8611ec261866923e50f64e

Ne intalnim mereu cu oameni, prieteni, cunostinte. Apropiate, indepartate. Pe unii i-am vazut ieri, pe altii acum o saptamana. Pe unii nu i-am mai vazut de…cativa ani.

Si prima intrebare care vine aproape automat e  Ce mai faci?

Si raspunsul, aproape la fel de automat Bine….

Si apoi continuarea variaza, de la o persoana la alta. Dar aproape  intotdeauna,  prezinta varianta ideala a existentei noastre. Cum ar  putea sa nu ne fie bine? Cum sa afle cineva, oricine, ca poate nu ne e atat de bine?

Si atunci, la slujba ne merge bine, copiii sunt grozavi, am mai facut ceva prin casa, ba chiar am schimbat casa, planuim vacante exotice. Ne intelegem de minune cu sotul/sotia.  Totul e perfect. Sau mai asezatul Bine.

Daca, indraznesti si ai curajul sa te expui si raspunzi pur si simplu: Nu sunt bine e ca si cum rupi vraja, strici karma…nu mai respecti scenariul…

Ne temem sa ne expunem sufletul, ca sa nu fim considerati slabi. Vulnerabili. Ca sa nu fim judecati. Sa nu ni se puna etichete.

Oamenii tind sa faca asta. Din pacate, si “prietenii”. Dintr-o data, sunt toti experti, stiu tot, dau sfaturi, expertize. Sau mai rau, esti exemplul negativ din “gasca” care nu a reusit, care a divortat, care nu are job sau care sta prea mult la job si asa mai departe.

Daca privim cu onestitate in sufletul nostru, daca vrem sa fim cu adevarat sinceri cu prietenii nostri,  raspundem si altfel: Azi nu sunt bine, Ma simt singur, Mi-e dor de.., Sunt obosita

Tu, ca un prieten bun ce esti, nu intreba si nu judeca. Lasa-l pe el sa iti povesteasca, daca vrea. Nu-i da sfaturi, decat daca ti le cere. Nu veni cu alte exemple, pilde, el e unic. Asculta-l. Ia-l de mana. Si arata-i ca nu e singur. Fii…cu adevarat prietenul lui.

 

Sursa foto:  www.pinterest.com

 


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru cei mari

“Nici un paradis nu e mai frumos ca acela pe care si-l construieste omul in sufletul sau” Liviu Rebreanu

Winnie-Pooh

Suntem intr-o fuga continua…

De cand suna alarma si pana seara tarziu, cand dupa ce ai mai bifat cateva “like-uri” si in cazul fericit “cateva pagini” cazi dus intr-un somn, de cele mai multe ori fara vise. E prea complicat sa mai si visezi:)
Ne-am robotizat…intr-atat de mult…incat nici nu mai sesizam asta. Noroc cu ei, copiii nostri.

Care inca nu s-au robotizat.
Care ies afara si se bucura ca soarele e pe cer si le zambeste.
Care stiu sa se joace cu un creion si o hartie si sa creeze cea mai minunata poveste.
Care rad cu pofta si nu le pasa de nimeni altcinva din jur.
Care au cele mai candide si jucause intrebari.
Care imbraca rochii de zane si costume de eroi si chiar cred ca sunt personaje de poveste.
Care au inca granite fragile intre fictiune si realitate, si asta-i face infinit mai frumosi.
Care au cele mai minunate si creative vise.

Noroc cu ei, si cu gesturile lor marunte care ne arata unde e adevaratul paradis. Acolo, in sufletul nostru.

Sursa foto: http://www.popsugar.com/

Copyright 2014 Gabriela Marginean


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru cei mari

Cum sa le spun copiilor mei?

156ef4b3b095147a59aa119af09bacba

http://www.pinterest.com

Cresc si intrebarile lor devin tot mai dificile.

Si ce as putea sa le spun copiilor mei care ma intreaba  candid:

De ce vorbeste atat de urat domnul acela suparat?
De ce claxoneaza isteric soferii in intersectie cand de-abia s-a facut galben?
De ce doamna isi smuceste si loveste copilul?
De ce multi prieteni de-ai nostri au ales sa locuiasca in alta tara?
De ce arunca fetita pe jos ambalajul de la ciocolata?
De ce am renuntat la jobul meu?
De ce nu mergem mai des in vacanta?
De ce stau oamenii pe strada cu mana intinsa?

Jonglez printre raspunsuri care sa nu trunchieze adevarul, dar care sa nu le taie aripile.

Le vorbesc despre un sistem de valori (si imi inghit lacrimile, pentru ca stiu sigur ca nu il avem toti).
Le vorbesc despre reguli pe care trebuie sa le respectam pentru ca asa este intr-o comunitate (si imi inabus revolta, pentru ca nu toti respecta regulile).
Le vorbesc despre dragoste si armonie si echilibru si toleranta si generozitate si bun simt (si sper din tot sufletul meu de parinte ca lumea lor va fi mai buna, si mai frumoasa si mai curata).

Si cum as putea sa le spun copiilor mei ca m-am gandit si eu sa plecam de aici de 1000 de ori, ca mi-am muscat limba de alte 100 de ori in parc sau la scoala sau la gradinita, ca visez si eu sa vad si sa descopar lumea cu ele, ca nu mai suport sa deschid televizorul, ca nu mai urmaresc stiri si politica si ca ma pierd in atatea angoase si intrebari si incercari….pentru ELE si pentru lumea lor mai buna.


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru cei mari

Ma mai tii minte?

214401a4b03eb3029b477fa685fc5d16

http://ro.pinterest.com/pin/151011393730155143/

 

Hei, ma mai tinetii minte? 

Obisnuiam sa va tin treji si atenti, sa va fascinez si sa surpind de fiecare data. Iar voi  erati cei mai buni prieteni ai mei. M-ati asteptat intotdeauna. M-ati inteles mereu. Ati ignorat jucariile si chemarile prietenilor afara pentru mine.

Sunt eu, POVESTEA. Prietena cea mai buna din copilarie. Cea care  v-a ajutat sa descoperiti lumea, alte universuri, omul cu calitati si defecte, aventura si misterul. V-am tinut de urat in serile geroase, in salonul trist din spital, in casuta bunicilor, in sala colorata de la gradinita.

 Si ce  daca ati crescut? Cine spune ca adultii nu mai au voie sa asculte si sa spuna povesti. Ba chiar sa creeze unele, Pentru copiii lor. Sau pentru copiii din ei:) 

Povestile n-au varsta. Nici nu sunt localizate in timp sau spatiu. Ele exista atata timp cat avem sufletul deschis sa le primim. Sa descoperim, sa ne amuzam, sa cercetam, sa inventam, sa fabulam. 

Povestile exista atata timp cat ne pastram sufletul curat si tanar.

49348f5dd281fde8301227098094d2ff

http://ro.pinterest.com/pin/151011393729347690/

 


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru cei mari

Vorbeste…doar daca vorbele tale sunt mai frumoase decat tacerea

http://www.pinterest.com/pin/35536284533145711/

Nu ti s-a intamplat sa fii alaturi de cineva si sa nu scoti niciun cuvant…si totusi sa va spuneti atatea?

Cuvintele curg si se revarsa in valuri in mintea fiecaruia, dar nu se rostesc…sa nu sparga tacearea. Un fel de conventie intre suflete asemanatoare, tacerea complice de dincolo de cuvinte. Lasa libertate interlocutorilor sa isi imagineze, sa completeze, sa nasca dialoguri, scenarii, povesti…

Odata rostite cuvintele, nu le mai poti retrage inapoi. Chiar si scuzele, nu le nu anuleaza, poate doar le atenueaza.

Sau cuvinte nerostite care dor… Cand dorim din tot sufletul ca cel de langa noi sa ne spuna ceea ce vrem sa auzim. Te iubesc. Imi lipsesti. Mi-e dor de tine. Le astepti cu infrigurare si refuza sa apara…Si in locul lor apar altele. Care te ranesc.

Spune-i cum vrei, empatie, inteligenta emotionala, dar gandeste-te bine inainte de a vorbi…Poate, uneori, e mai bine sa tacem pur si simplu.

http://www.pinterest.com/pin/28569778860554771/


Share this:
facebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Categories: Povesti pentru cei mari